În amonte, doar în amonte. Cum e cu libertatea presei

Nu-mi place niciun fel de “zi internaţională”. Nici a Pământului, nici a mediului, nici de luptă împotriva, nici de protejare a. Nu vreau să mă încolonez la stinsul luminii, la plantat puieţi sau împărţit de prezervative, nu înţeleg de ce e nevoie de un pretext extern pentru un miting aviatic sau pentru o demonstraţie a pompierilor şi, în general, nu cred că e bine să ne înlocuim calendarul personal, darmite pe cel liturgic, cu unul globalist, aseptic, al meseriilor, al cauzelor nobile şi al altor vieţuitoare.

Zilele şi vieţile noastre sunt frumoase când fac parte din categoria “liber alese”, nu “impuse”.

Astăzi însă, fac o concesie (m-am ţinut tare preţ de două paragrafe ), deoarece ieri a fost ziua mondială a libertăţii presei, iar România este pe locul 92 în lume. Şi m-am întrebat: de fapt, ce înseamnă acest principiu? Când putem să afirmăm că avem o presă liberă? Şi de ce ajung lucrurile “căldicele”, cum e la noi?

Libertatea presei este o problemă de putere, şi mai puţin una legată de informarea publicului. Într-un stat cu legi care o garantează, libertatea presei e o ciocnire surdă în culise, asemănătoare politicii, dar, spre deosebire de aceasta, se dă între idealişti care n-au nimic de câştigat şi pragmatici care au de pierdut totul.

De altfel, dacă nişte extratereştri cinici ar studia o democraţie modernă de pe Terra, existenţa unei prese libere li s-ar părea, probabil, o aberaţie. De ce, când deţii puterea, să le dai unor indivizi oarecare dreptul să spună ce vor despre tine şi ai tăi? La prima vedere, asta sfidează orice instinct de conservare.

Aici e marele secret. Presa liberă reprezintă, de fapt, un superb paradox, o contradicţie în termenii unei societăţi, un mecanism care acţionează la “nivelul trei” al realităţii. Presa liberă e un străin în corpul social, un intrus tolerat pentru a semnala ceea ce corpul însuşi refuză să recunoască, un vaccin care-l obligă să-şi creeze permanent propriii anticorpi, un paria care adună toate bolile şi pleacă în fiecare seară cu ele să le lepede dincolo de zidurile cetăţii, acolo unde îi e permis să îşi tragă sufletul.

Din aceste motive, a face presă liberă înseamnă, totdeauna şi oricând, a înota în amonte, împotriva curentului.

Contorul ce măsoară libertatea presei se activează doar atunci când jurnalistului i se cere să spună “da”. În momentele în care el este presat să se alinieze, să nu mai fie un “străin”, să devină “de-al nostru”, să înoate şi el în aval, numai atunci se “numără” dacă presa e liberă sau nu.

“Competenţa morală adevărată se capătă exact în punctul în care eşti pe cale de a o pierde”, scrie Andrei Pleşu în “Minima moralia”. Aşa e şi cu libertatea presei: se câştigă în clipele în care jurnalistului i se spune – sau, mai nou, i se sugerează – să “ia o pauză”, să “o lase mai moale”, să “înţeleagă”. Doar acele clipe contează.

În rest, viaţa e frumoasă în presă: mai mereu e câte-o zi a pământului sau a vreunei specii primejduite, vreun prilej de solidarizare sau vreo alarmă ce se cere trasă. Puieţii şi prezervativele nu se termină niciodată.

Foto: Valentin Vieriu