Împreună

Cel mai palpabil efect al protestelor din această lună este extinderea rupturii mentale intra-româneşti, reaprinderea acelei uri ventrale îndreptate asupra celui de altă părere.

Dacă există o structură care a plănuit aceste manifestaţii, sau cel puţin le-a întreţinut odată izbucnite, atunci şi-a atins scopul cu asupra de măsură: România e mai dezbinată decât în 2009, la apogeul atins în timpul campaniei electorale prezidenţiale. Iar dacă totul a fost spontan, ne merităm soarta.

Nu contestă nimeni cauzele nemulţumirii şi, pentru o bună parte dintre noi, chiar ale disperării. Viaţa într-o ţară de unde cei mai valoroşi abia aşteaptă să plece – sau, dacă rămân, intră în malaxorul compromisurilor – te duce fie la revoltă, fie la depresie.

Dar astăzi vorbim despre efecte, nu despre justificări. Iar efectele sunt devastatoare pentru echilibrul fiecăruia şi pentru solidaritatea generală. Ne pierdem prieteni, ardem fragilele fire care ne leagă de oameni buni, blocăm relaţii incipiente, înecăm în suc gastric orice reacţie din tabăra cealaltă, totul şi toate numai pentru că avem o singură viaţă şi ne temem că vom muri înainte de a ieşi la liman împreună.

De câţi oameni ne-am despărţit tacit în aceste zile? Pe câţi nu i-am urât, chiar şi numai pentru câteva minute, pentru că erau la celălalt pol? De câte ori ne-am abţinut să răspundem cu rău la rău? Cât de des am luat în calcul că poate celălalt are dreptate şi mai bine tăcem?

Unica ieşire pentru noi este împreună, asta ne învaţă aceste zile. Discursul lui Traian Băsescu a dezamăgit în primul rând pentru că n-a transmis un mesaj istoric de unitate. Pentru că n-a ştiut să spună de ce trebuie să mai avem răbdare şi de ce, în comparaţie cu alte vremuri româneşti sau cu alte ţări, lucrurile ar fi mai bune decât par.

Mi-a cerut un prieten să-i spun un om în jurul căruia cred că s-ar putea strânge o alternativă, un partid nou, o speranţă. Unul care să fi realizat ceva în profesia lui, să aibă stofă de lider, să poată apărea destins în public, să fie onest. I-am luat la rând: unul e terminat, altul e arondat, X nu e suficient de cunoscut, Y nu-şi mai poate recupera credibilitatea. N-am găsit pe nimeni, vă mărturisesc.

Şi, totuşi, avem nevoie de un liant spiritual mult mai acut decât de soluţii politice şi niciunul dintre cei aflaţi acum în prim-plan nu pare a înţelege acest lucru. Cel care va încerca să coasă falia apărută în aceşti ani, să unească în loc să dezbine, să nu alimenteze ura, să acţioneze prin discurs şi idei ca un pansament naţional, acela va avea România la picioare.

*