Identitatea fluidă. Sau despre epuizare

Ce anume îl face pe omul X să rămână X, în ciuda timpului? În ce constă, sau ce cuprinde, nucleul său care nu se modifică, care persistă în timp? La ce se reduce, deci, identitatea cuiva?

Premisele discuției sunt acestea:

• X are un corp; identitatea sa nu poate fi concepută în afara corpului în care X "locuiește", chiar dacă acest corp se tot deteriorează și chiar dacă, pe parcursul unei vieți, aproape toate celulele acestui corp sunt înlocuite;

• X trăiește experiențe din care adună informații, care îl modifică, dar îl și definesc; înlănțuirea experiențelor care-l modifică sau structura valorilor cu care alege să se identifice este unică.

Ce se întâmplă de când există rețele de socializare, care ne solicită să ne tot creăm reprezentări de sine, dubluri și măști?

Una dintre marile transformări este că întâlnirea cu un alt om nu mai este neapărat corporală. Poți să interacționezi semnificativ cu o altă persoană fără a-i percepe vreodată prezența fizică.

Asta înseamnă că, la nivel de specie, scade importanța (oricum șubredă) pe care corpul o avea în definirea identității personale. Dintr-un motiv simplu: pentru că el, corpul, nu ne mai prea reprezintă în relația cu un alt om.

Apoi, virtualizarea accentuată a relațiilor dintre oameni afectează major și evenimentele care ne definesc: aceste evenimente sunt doar întrezărite (fiindcă se petrec pe ecrane) și, de aceea, ele induc o seamă de iluzii și de amăgiri tipice mediului digital.

Asta înseamnă că, la nivel de specie, se reduce (și se amână) foarte necesara stabilizare de sine, adică o așezare a personalității în propria matcă. Dintr-un motiv simplu: la fiecare intervenție în rețea, trebuie să te redefinești, să le re-arăți străinilor care ți-au dat "follow" cine ești și cu ce valori te asociezi.

Dacă ești copil, adolescent sau tânăr, de fiecare dată când intervii în rețea trebuie, într-un fel, să decizi din nou cine ești.

Or, această presiune, de a decide încontinuu, iar și iar, cine ești tu, și, mai mult, de a și arăta în rețea ceea ce ai decis, este imensă și nemaiîntâlnită.

Două sunt, cred eu, consecințele:

• pentru că tânărul (generic) trebuie să tot decidă și să tot arate cine (ar vrea să se creadă) că este, el își tot virtualizează propria identitate, atât în sens spațial ("în rețea nu sunt nicăieri"), cât și temporal (nimic nu e stabil-fix-limpede, iar orice definire e mereu aruncată în viitor);

• această abundență a deciziilor identitare pe care trebuie să le ia un tânăr (generic), și pentru care nu este pregătit (și nici nu are cum să fie), creează un recul psihologic, astfel că mulți ajung la retragere din realitate, amânare și refuz al maturizării.

Așa se explică fluidizarea identităților. Nu e întâmplătoare explozia rolurilor de gender și a curentelor identitare, care mai de care mai ciudate.

Adolescenții și tinerii se caută pe ei înșiși, dar mutarea în rețea, prezența tot mai amplă în mediul virtual, le face tot mai dificilă constituirea unui nucleu identitar. Și nici măcar nu au cum să-și dea seama care e cauza acestei dezorientări.

În ceea ce privește a doua consecință, avem de-a face cu un soi de epuizare: adolescenții și tinerii sunt secătuiți de numărul prea mare al deciziilor pe care trebuie să le ia.

Pare că lucrurile ar sta altfel, și probabil mulți veți avea reacția asta: de ce le e atât de greu, ce mari decizii trebuie să ia, din moment ce ei o duc mai bine decât toate generațiile de dinaintea lor?

Ei bine, felul în care ei resimt, inconștient, presiunea reprezentării în rețea este cauza secătuirii de energie. Degeaba trăiesc mai bine ca părinții și bunicii lor din punct de vedere material: în mințile lor se iscă o uriașă presiune de a tot spune, zi de zi, cine sunt și cu ce se identifică.

Cred că de aceea tot mai mulți rămân să locuiască acasă, cu părinții. De aceea le e tot mai greu să ducă o relație serioasă, să se căsătorească și să devină, la rândul lor, părinți.

Fiindcă, pe scurt, ei nu știu cine sunt: identitatea și-o virtualizează ei înșiși, fiecare, prin timpul petrecut în rețea, dar le este virtualizată și de către ceilalți, toți ceilalți, prin faptul că întâlnirile se petrec mai degrabă pe ecrane.

În concluzie, identitatea fluidă (sau fluidizarea identității) este o problemă de epuizare: ecranele, viețile trăite pe ecrane, au transformat reprezentarea de sine în poate cea mai importantă activitate legată de viitor.

Nu găsirea dragostei, nu căsătoria, nu copiii, nu profesia, nu altceva. Ci preocuparea pentru identitatea ta din mințile celorlalți.

Cum să se stabilizeze o identitate reală dacă ți se cere încontinuu să te întrebi cine ești, iar tu nici măcar nu realizezi că asta e ceea ce te epuizează?