Frontiera. O punere în context a scandalului SRS

Cum a ajuns USL în pragul sciziunii, după mai puţin de jumătate de an de la alegerile în care şi-a zdrobit concurenţa? Care e miza scandalului din jurul lui Roşca Stănescu? De ce totul e atât de fragil în primul cerc al politicii româneşti?

Să pornim de la certitudini. Să găsim măcar un punct de sprijin (cum visa Arhimede), un reazem incontestabil, pentru a putea imagina o construcţie stabilă în argumente. Iar acesta, în cazul statului român, nu poate fi decât statornicia naţională, soliditatea garanţiilor noastre de existenţă istorică.

Când citiţi sau auziţi că este ridiculizat acest temei ultim – al existenţei României -, puteţi fi siguri că e vorba fie despre naivitate, fie despre minciună. Mai ales în ultimii ani, de când cu NATO şi UE, avem tendinţa de a considera că lucrurile s-au aşezat, că nu ar mai putea apărea surprize neplăcute şi că, pe scurt, nu mai avem de ce să ne facem griji. Sunt unii care aruncă în spaţiul public chiar enormităţi de tipul – de ce nu desfiinţăm structurile de spionaj şi contraspionaj, că doar nu mai sunt secrete de apărat.

În fapt, istoria şi geografia ne spun că, aici, niciodată nu va fi posibilă relaxarea. Aici vor exista întotdeauna măcar două-trei frontiere – lingvistice, culturale, religioase ori politice -, ceea ce amână pe termen nelimitat o seninătate similară ţărilor din vestul Europei şi, implicit, o prosperitate pe măsură. Unde sunt frontiere, se naşte automat chemarea de a le transgresa, de a le modifica, de a le înşela. Unde sunt frontiere, sunt vameşi, iar unde sunt vameşi, e corupţie.

Matur ar fi să ne cam obişnuim cu această perspectivă cinică: nu vom atinge nivelul de trai din Occident pentru simplul motiv că nu suntem suficient de mulţi pentru locul în care ne-am născut. Nu suntem suficient de mulţi – şi nici nu dăm semne că ne-ar preocupa demografia – astfel încât vulnerabilitatea militară să coboare în lista noastră de priorităţi. (Asta n-ar trebui să ne îndemne la defetism, auto-compătimire sau închiderea ochilor faţă de laxitatea morală, ci să ne înveţe să apreciem mult mai mult fiecare victorie de etapă, orice speţă majoră care e dusă la capăt şi orice instituţie care începe să funcţioneze fără a depinde de şeful ei.)

Revenind în prezent: ceea ce se petrece în aceste zile e tot o bătălie pentru viitor, pentru frontierele României, mascată într-o dispută cu un pretext oarecare. E bine pentru stabilitatea ţării şi pentru forţa sa de negociere externă că între preşedinte şi premier există (şi funcţionează) un pact de coabitare? Orice om de bună-credinţă ştie răspunsul.

Ca atare, e legitim să îi privim cu suspiciune pe cei care sunt nemulţumiţi de coabitare. (Repet: reperul acestei discuţii este tipul de existenţă al României, cu dimensiunile şi rangul său internaţional.) Mai mult: cine continuă să pună fierăstrăul pe proptelele noastre geostrategice este, voluntar sau nu, de partea celor care ne vor un stat anemic.

Intrăm în zona nisipurilor mişcătoare. Să fie o coincidenţă că, de câteva zile, site-ul Vocea Rusiei îi dedică lui Roşca Stănescu un serial în care-l prezintă elogios cu epitetul de “torpilă”? Sub semnătura unui fost pilot militar şi comandant de aeroport (gazdele se spală pe mâini de conţinutul textelor), SRS este descris ca jurnalistul curajos care a dezvăluit mafia din afacerile cu armament, printre ai cărei beneficiari s-ar afla preşedintele Băsescu şi fratele acestuia. Mai mult, autorul (Valentin Vasilescu) susţine că, prin acea “ofensivă mediatică”, SRS ar fi generat “singurul eveniment notabil” din primul mandat (2004-2009) al lui Băsescu. (Deci, aderarea la UE ori condamnarea comunismului ar fi la capitolul “neglijabile”.)

Care este miza? Ca de obicei, (re)orientarea Bucureştiului. Situaţia se precipită în Basarabia, unde există o instabilitate oarecum firească, pentru că populaţia însăşi nu crede în proiectul unui stat de sine stătător, iar tot mai multe voci vorbesc despre eventuala reunificare a teritoriilor româneşti. În plus, SUA nu par a renunţa la amplasarea scutului anti-rachetă de la Deveselu, ceea ce ar spori incalculabil presiunea asupra sferei de influenţă a Moscovei. În consecinţă, cine conduce România devine pentru ruşi un subiect acut pe termen scurt şi mediu, cu atât mai mult cu cât coabitarea Băsescu-Ponta funcţionează.

Şi-aici intervine sistemul nostru, băieţii care conduc ţara de dincolo de televizoare. Care sistem, cu bune şi rele, are o caracteristică: a fost instruit să judece în context istoric şi să schimbe macazul, să asigure un balans, de fiecare dată când puterea politică se orientează unilateral. În mare, asta s-a petrecut şi la căderea Guvernelor Boc şi Ungureanu: prea renunţasem la orice demnitate în relaţia cu Vestul. (Înclin să cred, printre altele, că de aceea e tolerat Marga, admiratorul lui Putin, la conducerea ICR. Şefii îi ştiu “diagnosticul”, dar influenţa străină asupra unei ţări ca România se negociază în procente. Nu poţi să le ai pe toate.)

Vameşii sunt nevoiţi să joace mereu la mai multe capete. Nu ştii niciodată cât e de sigură frontierea sau cine o trece. Înveţi de la unul, iei de la altul, mai pedepseşti un contrabandist, dar nimic nu e definitiv.

Nu degeaba preşedintele institutului Stratfor, George Friedman, declară că a plecat confuz de la Bucureşti şi că nu înţelege pe ce ne bazăm în perspectiva unui război. Pentru că nu poţi să excluzi eventualitatea unui război: face parte dintre scenariile obligatorii pe care le întocmeşte orice stat.

Cine v-ar sări în ajutor dacă v-ar ataca Rusia, aceasta este întrebarea nerostită din mirarea lui Friedman.

Numai că Rusia n-ar vrea nici ea să se ajungă acolo (decât, poate, dacă la Chişinău se votează Unirea): i-ar fi mai simplu să acţioneze dinlăuntrul României, de exemplu prin alegerea unui preşedinte anti-occidental. Şi cu asta ne întoarcem la bătălia în care Sorin Roşca Stănescu a fost scos la înaintare.

Timpul rămas până la alegerile prezidenţiale e mai scurt decât credeţi. Crin Antonescu, prin atitudinile sale din ultimele 12 luni, s-a dus în postura de persona non grata pentru aliaţii noştri apuseni. De altfel, dacă i s-ar aplica o simplă analiză SWOT, el n-ar bifa nici măcar profilul de pretendent pentru şefia statului, darmite să fie în pole-position: nu a negociat nimic în numele României, s-a ferit de răspunderi administrative, nu ştie limbi străine, e întunecat de obsesia anti-Băsescu ş.a.m.d.

Pe de altă parte, USL, al cărei candidat oficial încă este, deţine peste două treimi din preferinţele românilor. Dacă mâine s-ar organiza alegeri, cum se spune în chestionare, Antonescu ar trebui să câştige fluierând. Şi-atunci, varianta rămasă la îndemână este înlocuirea sa cu singurul politician din USL care a dovedit că e suficient de maleabil – sau îndeajuns de ahtiat de putere – pentru a se adapta atât alianţei euro-atlantice, cât şi proximităţii geostrategice a Rusiei.

Victor Ponta. L-aţi văzut cum îi sporeşte siguranţa de sine de la o lună la alta? L-aţi văzut cum trece de la declaraţii vagi la ameninţări făţişe către “tovarăşii” liberali? E pe cai mari, l-au luat în braţe şi sistemul autohton, dar şi occidentalii, în lipsă de alternativă. Iar Băsescu, unsul cu toate alifiile, a pariat din nou pe câştigător, poate pentru că e produsul sistemului. A reuşit s-o impună pe Kovesi la DNA, dar a fost nevoit să accepte ruşinea instalării lui Niţu la Parchetul General.

Şi-atunci, probabil că USL se va sparge. Ic îi va fi ambiţia lui Antonescu de a ajunge preşedinte (sau interesul celor care-l vor la Cotroceni). Între timp, vom face iarăşi câţiva paşi înapoi în ceea ce priveşte obiectivele statului de drept. Pe frontieră, nimic nu e definitiv. Frontiera e cauza şi efectul negocierii.

*