Frica de sud (12): Sagna cu zurgălăi

Domenech a sperat că mai merge o dată, că suma valorilor din echipa Franţei e suficient de mare încât să încline balanţa din nou. Din fericire, la fotbal contează, ba chiar e obligatoriu, să poţi pune cât mai mulţi de “plus” între cei 11 termeni ai adunării.

Pentru că, uneori, suma a doi jucători poate fi zero, dacă unul strică munca altuia, iar între alţi coechipieri, care nu se găsesc deloc în timpul meciului, n-ai cum să aşezi decât “minus”. Şi, uite-aşa, intervalele pe care antrenorul trebuie să le umple cu semne aparent matematice influenţează la fel de mult rezultatul final precum personalităţile celor trimişi în teren.

Franţa – Mexic 0-2 (0-0). Au înscris Javier Hernández şi Blanco.

Dacă e adevărat că l-a ţinut pe Gourcuff pe bancă pentru a face pe placul unui grup care-l voia pe Diaby, atunci Domenech nu merită nici un fel de clemenţă din partea presei. Francezilor le-a lipsit un suflet, cât de firav, cât de timid, care să alunge norul de rutină din atitudinea echipei. Şi dacă antrenorul a căzut în capcana frustrărilor din vestiar, insistând şi să-i păstreze titulari pe inexistentul Govou, pe blazatul Sagna sau pe campionul mondial al indolenţei în fotbal, Anelka, pe care nimic nu pare să-l mişte raţional sau emoţional, atunci ghilotina e îndreptăţită.

Iar pe mexicani nu poţi să nu-i admiri. Joacă din toate inimile lor de prichindei aprigi, transpiră fără preget şi, prin toată atitudinea lor, arată că au înţeles cât sunt de importanţi, că la Mondiale n-au venit de capul lor şi că, acasă,  înfrângerea poate fi înţeleasă, dar delăsarea, nu. Pentru ei, intervalele dintre titulari sunt pline de mult, şi nu cu semne aparent matematice desenate de antrenor pe vreo tablă, ci cu tradiţia la înălţimea căreia au ocazia de a fi. Chicharito a lu’ Chicharo Hernández.

Nota meciului: 7.

Jucătorul meciului: Salcido.