Fotbal cu nasturi

Unsprezece erau albe, asta-i sigur, dar nu-mi amintesc ce culoare aveau celelalte unsprezece. Mingea şi porţile, pe care le fixam în câte două găurele, erau tot albe, iar terenul, cum altfel, verde. Portarul, mai înalt şi mai gras decât jucătorii de câmp, semăna cu un capăt de morcov retezat. Aveai voie să-l poziţionezi înainte de orice mişcare a adversarului, şi asta pentru că un şut suficient de puternic, indiferent de distanţă, putea să se transforme în gol fie datorită preciziei, fie graţie unui ricoşeu norocos.

Pe la 10-12 ani nu mă săturam niciodată de fotbalul cu jetoane – sau cu nasturi, cum îi ziceau adulţii. De altfel, dacă pierdeai vreun jeton îl puteai înlocui cu un nasture asemănător, însă echipa scădea în valoare, pentru că forma jetonului – cu o adâncitură circulară şi o pantă abia sesizabilă înspre bază – era gândită special ca să îl mişti prin apăsare.

Se juca alternativ, o dată unul, o dată altul. Diferenţa de valoare se vedea în tehnica apăsării pe jetonul-fotbalist, prin intermediul căruia loveai mingea. Pentru asta primeai un jeton special, care avea diametrul mai mare decât al celor de pe teren. Unii renunţau la această piesă intermediară – împingeau jucătorii cu unghia sau îi apăsau ţinând lipite degetul mare şi cel arătător -, însă meseriaşii, adevăraţii profesionişti, foloseau acel disc mic şi învăţau să controleze cu el direcţia şi impulsul.

Pentru o pasă scurtă, de pildă, trebuia să ciupeşti marginea jetonului-fotbalist, iar pentru un şut sănătos, acopereai şi apoi eliberai o suprafaţă mai mare. Şmecheria supremă, pe care puţini ajungeau să o stăpânească, era să-ţi faci fotbalistul să sară peste un adversar, pentru a lovi o minge aparent intangibilă.

Un prieten din blocul vecin mai venea pe la mine “să dăm un fotbal”, însă, de obicei, mă jucam singur. Făcusem două seturi de bileţele. Primul cuprindea naţionalele mele preferate, iar al doilea, marile echipe de club ale lumii, majoritatea din vestul Europei, dar şi Dinamo Kiev, ŢSKA Moscova sau Dinamo Tbilisi, cele mai bune din URSS, plus câteva sud-americane, printre care Santos din Brazilia, pentru că acolo jucase Pelé, River Plate şi Boca Juniors din Argentina. Acestei elite îi adăugasem trei echipe româneşti, Steaua, Dinamo şi Craiova, pentru ca băieţii noştri să poată arăta lumii de ce sunt în stare.

Pentru fiecare set alesesem 32 de nume, un multiplu de 4 care mi se părea nici prea mic, nici prea mare, numai bun pentru o competiţie serioasă, fie ea inter-ţări sau inter-cluburi. Formam opt grupe, desemnam capi de serie, trăgeam la sorţi şi apoi îi dădeam bătaie cu meciurile, fiecare cu fiecare, optimi, sferturi, semifinale, finală. Fixasem un timp-limită pentru o partidă, dar nu-mi mai amintesc: era cinci minute, zece, mai mult?

Nu mai ştiu. Cert e că, la un moment dat, îmi dădusem seama că e păgubos să avantajez una dintre echipe – cu toate că îmi doream, fireşte, să învingă românii sau, în absenţa lor, brazilienii. Mă prinsesem că e contraproductiv să mă concentrez doar când manevrez jetoanele albe, iar cu cealaltă culoare să fac antijoc.

Mult mai interesant era să încerc cea mai bună mişcare posibilă de fiecare dată, să acord şanse egale şi să mă implic la fel de temeinic în combinaţiile ambelor echipe. Abia atunci jocul devenea captivant, abia prin această “imparţialitate” se îndeseau fazele spectaculoase şi reuşitele erau memorabile – un gol marcat din propriul careu, o lansare peste apărarea adversă, o lovitură liberă peste zid sau un penalty “tăiat” astfel încât mingea să se ducă în partea opusă celei unde aşezasem portarul.

Mă dedublam suficient, oare? Eram chiar imparţial? Bineînţeles că nu. Nu puteam pune într-un atac al Rusiei ori al Germaniei la fel de multă minuţiozitate câtă investeam într-o acţiune a României. În plus, unul dintre jetoanele albe era însemnat cu carioca, el era numărul 10, Dobrin, dacă jucau tricolorii, Iordănescu pentru Steaua şi Balaci la Craiova, ori Socrates la brazilieni. Ei dădeau pasele cele mai inspirate, pe ei îi voiam golgeteri, ei şi numai ei provocau entuziasmul comentatorului.

Pentru că eram şi comentator. Fără un martor frenetic, ce farmec ar mai fi avut astfel de confruntări cu miză globală? A fi comentator de fotbal mi se părea cea mai grozavă meserie. Să te uiţi la meciuri, multe meciuri, de câteva ori pe săptămână, să călătoreşti peste tot prin lume, să ştii componenţa şi istoriile echipelor, să te laşi purtat de faze în direct, să strigi din toată inima “goooool” – ce putea visa mai mult un băiat odată ajuns bărbat?

Mă jucam şi comentam. Cele mai tari meciuri posibile, întâlniri pe care şi-ar fi dorit să le vadă orice microbist de pe planetă, toate se disputau pe covorul din camera mea. Tot ce nu vedeam la televizor, Barcelona lui Cruyff, Argentina lui Maradona, Italia lui Paolo Rossi, dar şi Steaua lui Liţă Dumitru şi Craiova care avea să devină Maxima, toate străluceau sub ochii mei. Eram creierul din teren al ambelor echipe, pasam spectaculos, driblam irezistibil, rezistam eroic în apărare, înscriam goluri imposibile, iar comentariul meu le insufla jucătorilor energie continuă şi motivaţie suplimentară. Toţi îşi doreau victoria, mai mult şi mai mult.

Când se termina un meci, notam scorul. Toate rezultatele şi clasamentele, tragerile la sorţi şi podiumurile erau adunate într-un caiet gros de matematică. L-am regăsit după mulţi ani, când deja mă mutasem de-acasă, sub patul din fosta mea cameră. Erau acolo, împreună cu bileţelele pentru tragerea la sorţi, zeci de ediţii ale Cupei Campionilor şi ale Cupei UEFA (unele câştigate pe merit de echipele noastre), turnee finale ale Europenelor şi ale Campionatului Mondial, statistici cuprinzătoare cu cei mai buni fotbalişti (cei care, obligatoriu, îmbrăcau jetonul marcat cu cariocă), palmaresurile celor mai galonate reprezentative, ani întregi de singurătate şi de puţină fericire.

Lângă caiet, în fosta cutie a fotbalului cu jetoane, am găsit şi cartonul verde pe care evoluaseră atâtea celebrităţi. Era lipit cu scotch pe la mijloc. Uitasem că se rupsese, uitasem că era curbat şi că se ridicase pe linia care despărţea cele două jumătăţi. Uitasem că îmi adaptam stilul şi tehnica balistică acestei realităţi şi că, dacă prindeam poziţia favorabilă, mingea decola din terenul meu, trecea peste mijlocaşii mei rămaşi în admiraţie, dar şi pe peste ceilalţi mijlocaşi ai mei, deveniţi spectatori, apoi îi depăşea pe atacanţii mei, dar şi apărarea mea consternată, pentru a ateriza direct în poartă, pe deasupra bietului capăt de morcov, care degeaba se aşezase atent înainte de şut.

I-am găsit în cutie şi pe foştii mei jucători, aşteptându-mă cuminţi. Unsprezece erau albi, iar ceilalţi unsprezece – în sfârşit scăpasem de lapsus! – verzi. Era o nuanţă diferită de cea a terenului, dar, acum, cu mintea de om mare, îmi era limpede că mereu fuseseră defavorizaţi: de-aia se găseau mult mai greu, de-aia nu prea le mergeau pasele, pentru că se confundau cu terenul. Nu întâmplător albii îi bătuseră de atâtea ori.

*