fiotul

Constat cu tristeţe zi după zi, o tristeţe care vine de undeva din viitor, că ultimii ani au dat naştere în România unui tip comportamental pe care l-aş numi fiotul.

fiotul se visează “naşul” zonei în care trăieşte sau în care “operează”, fie ea cât de mică sau marginală. Până atunci, îşi construieşte mimetic învelişul, forma despre care îşi imaginează că va crea şi fondul. E un imitator perseverent al mafiotului criminal, răul în fază incipientă.

fiotul român este un maimuţoi a-valoric, un manechin al durităţii, mafiotul fără cap. Se scrie cu literă mică în orice context, pentru că e neînceput; fiotul n-are înainte nici ma, nici . N-are mamă. E fiul despiritualizat al unui tată fictiv, pe care l-a văzut doar pe ecrane.

Fostul securist transformat în patron “conectat”, parlamentarul agresiv manevrat de un baron local, ziaristul care îţi sugerează că e de preferat să îţi faci reclamă la el, fotbalistul care îşi ia maşină de sute de mii de euro şi se însoară cu un fotomodel – sunt doar câteva exemple.

Cum recunoşti un fiot? Prin felul în care se exprimă.

1) e agramat, însă nu îi e jenă să vorbească sau să scrie; 2) el nu spune ce gândeşte, el face aluzii; 3) lasă frazele neterminate, pentru a lăsa impresia de ameninţare voalată; 4) dacă e atacat cu argumente, îţi chestionează biografia; 5) dacă se simte încolţit, sare că alţii au făcut-o mai lată; 6) când e politicos, vrea să pară stăpân pe situaţie; 7) când simte slăbiciunea, devine agresiv….

E o tristeţe care vine de undeva din viitor, parc-ar vrea să ne spună că orice alegere modifică toate universurile posibile şi că orice agresiune slăbeşte rezistenţa fragilei pânze care ne ţine împreună. Încă se mai poate, încă avem şanse.