Fata-mai-apoi-femeie

Cred că am descoperit secretul femeilor. Nu vreau să mă hazardez, ştiu că unii şi-au dedicat vieţile acestui scop şi tot s-au înşelat, dar trebuie să vă povestesc.

Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.

Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general: pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).

Revin cu o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.

E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)

Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.

Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.

Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6, iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12, şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.

Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea, vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.

De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.

Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.

Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.

Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică dacă nu torni zile proaspete peste el.

Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim deloc că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele de clipe să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.

Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii.

De aceea lumea nu are cum să moară.

Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.

*

Am scris acest text ca guestpost pentru blogul Paulei Negrea. Ea mi-a făcut onoarea de a fi unul dintre “domnii bine” pe care i-a invitat să publice, între 1 şi 8 martie, pe ladylook.ro. Mulţumesc, Paula.

*