Este compatibil intelectualul umanist cu leadershipul politic?

Există printre oamenii cultivaţi din România o aşteptare-speranţă, poate de unii neconştientizată, că, până la urmă, va apărea un intelectual de formaţie umanistă care fie va fonda o grupare unde să se adune materia cenuşie nemulţumită a ţării, fie va prelua, datorită charismei sale, conducerea unuia dintre partidele existente, impunând un alt stil politic şi salvând, cum altfel, corabia aflată în derivă a societăţii noastre.

M-am gândit la această aşteptare de tip mesianic urmărind interviul pe care Gabriel Liiceanu i l-a acordat lui Dan Tăpălagă pentru HotNews şi RFI, din care mai ales a treia parte este relevantă pentru discuţia noastră (înregistrarea, aici). Şi m-am întrebat – şi vă întreb, pentru că nu ştiu dacă judec corect în această privinţă: nu cumva acel tip de intelectual umanist pe care-l respectăm este incompatibil cu rolul pe care i-l atribuim în fantasmele noastre politice?

Nu cumva, prin înclinaţiile sale, poate chiar prin însăşi “gena” sa, omul atras de lumea ideilor, predispus la izolarea şi evadarea date de actul cititului, nu are cum să păşească decis în arenă şi cu atât mai puţin să ceară mulţimii să-l urmeze? Oare nu-şi hrăneşte el tocmai acea regiune a creierului unde se găsesc detaşarea, meditaţia şi o anume retractilitate? Oare cărţile nu nasc îndoială şi dileme, în timp ce acelui lider îi sunt indispensabile siguranţa de sine şi chiar o convingere cvasi-infailibilă?

Mi-e teamă că “apariţia” unui asemenea om este o utopie evidentă. La fel cum înscrierea într-un partid a unui intelectual notoriu nu poate produce vreo modificare semnificativă şi în nici un caz nu va eleva moralitatea clasei politice sau responsabilitatea faţă de alegători. Trebuie să rumegăm această realitate şi s-o acceptăm: politicianului cu greutate, omului de stat, îi sunt necesare dotări pe care cărturarul subtil le dispreţuieşte de obicei sau şi le reprimă; printre acestea – stomacul insensibil, un mecanism bine reglat de eliminare a remuşcărilor, sacrificarea, la nevoie, a mijloacelor de dragul scopului, precum şi un simţ al ridicolului aproape atrofiat.

Modelul Havel este o excepţie rarisimă. Şi nici el n-a urcat pe baricada publică să ia stindardul în mâini (aşa cum s-a conturat liderul modern în imaginarul colectiv), ci a beneficiat, pe lângă curajul şi anvergura sa, de un context istoric remarcabil. Instalarea la putere a unui asemenea om nu mai poate rezulta decât dintr-o mişcare de jos în sus, în care mai mulţi poli de putere să dobândească, în mod miraculos, conştiinţa datoriei de a-l susţine pe cel mai bun. Că tot vorbeam despre utopii…