Eminescu.120. A patra zi: matematica

“Toate pregătirile sunt numai termenii părţii întâi a ecuaţiei. Cu cât aceşti termeni sunt mai neaşteptaţi, cu atât partea întâi e mai interesantă – în culminaţie pocneşte lucrul şi partea a doua stă cu cea de-ntâi în raportul unui repede efect, faţă c-o serie lungă de cauze îngrămădite. Strâng pistolul – îl încarc încet încet şi deodată-i dau foc. Dar ţinta glontelui tău, izbirea lui ultimă, a răsturnat un împărat şi a căzut un imperiu? Disproporţia dintre cauză şi efect e uimitoare în aparenţă, dar în realitate ecuaţia e esactă.” (”Fragmentarium”, pag. 335)

*

“Toate cuvintele pe care le pronunţă un om sunt termeni concreţi ai părţii din dreapta a unei ecuaţiuni. Intenţiunile băgate în vorbă sunt y, z, valori necunoscute. Intenţia generală cu care vorbeşti este termenul din dreapta = x. Cum să nu cunoşti din atâtea mărimi concrete valoarea asemenea concretă a mărimilor necunoscute, când totul e un raport? x= e unitatea prestabilită.
fundamentum divisionis
Deci tăcerea – comandată de-un ordin religios e singurul mijloc de-a-şi ascunde scopurile – descoperirea câtorva termeni negativi cărora li se contrapun termeni foarte neînsemnaţi pozitivi, care fac să se clatine puţin balanţa, e singurul mijloc de-a masca scopurile sale şi de a interesa lumea pentru ele.” (pag. 336)

*

“Macchiavelli recomandă să-ţi ascunzi planurile adevărate şi ceea ce arăţi lumii să fie numai planuri de întreprinderi imaginare.
Planul imaginar este bunăoară y.
Toate faptele câte le faci publicul le va considera ca tot atâţia termeni a căror sumă finală va fi y. Deci faci armata (a), faci o paradă (p), faci un institut (u) – el îşi închipuie că toate ţintesc la scopul final
y = a + p + u
în realitate însă planul tău e x.

y cu toţi termenii nu este nimic alt decât o mască şi se numără în minus, o risipă de puteri – aparente – pentru a masca întrebuinţarea veritabilă a aceleiaşi puteri; deci
x = b + c + d + e + (- a – p – u) f + … = x

*

“O singură mişcare există în Univers. Viaţa individului nu este decât o fracţiune a acelei unităţi. Dar dacă într-o serie de necunoscute, o fracţiune ne e cunoscută, atunci şi restul de termeni se rezolvă. E evident dar, că cel întâi lucru al omenirii s-a concentrat asupra acestei fracţiuni. Că legile înnăscute ale matematicei şi logicei, legile raportului fracţiunii către întreg au fost cele de-ntâi cercetate cu multă exactitate. Şi fiindcă luând această fracţiune ca unitate s-a ajuns a se confirma prin esperienţă, tot ce ea calculase apriori – de aceea Pythagora şi egiptenii erau smeriţi şi atribuiau numărului o putere divină.” (pag. 340)