Eminescu.120. A doua zi: filosofia
“Filosofia a căzut în discredit prin sărăcia ei relativă faţă cu bogăţia tuturor fiicelor ei. Căci dacă veţi cerceta istoria veţi vedea, că toate ştiinţele naturale, apoi matematica şi geometria, astronomia, toate ştiinţele câte au fost tratate în mod sistematic şi erau ştiinţe în înţelesul strict al cuvântului, nu un conglomerat de cunoştinţe, ca istoria sau geografia şi ca disciplinele curat descriptive, au fost odată punţi ale filosofiei cam în modul în care într-un embrio sunt cuprinse idealiter braţele, ochii, creierul, întreg organismul viitoarei fiinţe, precum într-o ghindă se cuprind ramurile viitorului stejar.
Cu cât filosofia a crescut din sâmbure, cu atât braţul şi-a diversificat lucrarea şi-a servit spre muncă, piciorul spre umblet, inima spre circulaţie, plămânii spre respirare, şi fiindcă natura embrionului originar nu se mai cunoaşte în totalitatea ştiinţelor de astăzi de aceea filosofia e privită ca lucru de prisos. (…)
Mirarea cea mare a oamenilor vine de acolo, că filosofia are multe sisteme, din care poate nici unul nu-i adevărat. De aceea vom urma comparaţia cu embrio mai departe. Dintr-acelaş embrio originar iese pe deoparte un câne (cinismul), un elefant (materialismul), o călugăriţă (idealismul absolut) şi un om cu judecată dreaptă şi încăpătoare (criticismul). Sau precum dintr-acelaş embrio au ieşit într-o epocă a Pământului hipopotami, într-alta oameni, tot aşa într-una din epocile esperienţei omeneşti va ieşi o filosofie, într-altă epocă alta, şi ceea ce e mai curios e tocmai că oamenii cari fac mai multă filosofie (precum materialiştii astăzi) sunt tocmai aceia cari batjocoresc mai tare filosofia. Ei samănă cu unul care batjocoreşte avariţia şi e însuşi avar, batjocoreşte advocaţia şi-i singur advocat, batjocoreşte biserica şi-i el singur popă.” (”Fragmentarium”, pag. 64)
*
“Cei mai mulţi, când aud cuvântul <idealism> îşi închipuie sub el cam contrariul de la mâncare şi băutură sau pe-un om ce vorbeşte într-aiurea, ce crede că tot ce zboară, se şi mânâncă, încât idealism şi tacâm de nebun e dup-opinia multora cam unul şi acelaş lucru. Un novelist român spunea, că dracul când n-are de lucru îşi cântăreşte coada, omul când n-are ce lucra face filosofie. Această aplicare a unui proverb popular la filosofie în genere, şi la idealism în special, e adevărată, în următorul înţeles.
Când omul, înzestrat de natură c-o porţie de creieri mai mare decât semenii săi, n-are de lucru, nu munceşte pentru hrana de toate zilele, atunci nu face ca plebea spirituală, care-şi omoară vremea în petreceri deşerte, ci-şi cântăreşte puterile sufletului său, filosofează, sau produce ceva din puterea minţii, se ţine de ştiinţă, de literatură, de arte.” (pag. 69)