Eminescu.120. A cincea zi: filologia
“Toate limbile câte se vorbesc păstrează o seamă de însuşiri filologice cari nefiind nici de origine greacă, nici romană, nici slavă nu pot să fi ieşit din senin ci trebuie să fi fost proprie unui popor care a dispărut acum, trebuie să corespunză c-o realitate etnică care-a existat în trecut, c-un corelat etnic. Numai în limba albaneză ele par a fi cu totul originare, şi fiindcă această limbă este totodată cea mai veche din peninsulă, putem trage concluziunea îndreptăţită, ca acele proprietăţi indicate mai sus s-au născut fără îndoială dintr-un element înrudit cu limba albaneză. Aşadar dintr-o limbă străstrăveche, dispărută azi, din limba traco-ilirică. Aşadar limba traco-ilirică este temelia şi substratul, peste cari s-au superpus deosebite pături lingvistice, dar aceste din urmă, cu toată suprapunerea, sunt în chiar esenţa lor modificate prin acel substrat.
Dar cari sunt acele proprietăţi cari dovedesc un substrat etnic şi linguistic comun?
1) Formaţiunea caracteristică a viitorului cu un verbum volendi (vouloir, wollen) comună limbilor albaneză, română, neogreacă, bulgară şi sârbă.
2) Lipsa şi circumscrierea infinitivului în limbele albaneză, bulgară, neogrecească, ba uneori în cea română şi cea sârbă chiar.
3) Însemnarea genitivului şi a dativului cu aceeaşi formă (în limbile albaneză, română şi bulgară).
4) Aşezarea articolului după nume, unde ţine locul terminaţiunilor declinaţiilor.
articolul albanez definit: masc. i, fem. e
articolul albanez nedefinit e
articolul român: masc. l, le; fem. a, oa
articolul bulgar: ta, to
5) Frecvenţa sunetelor: ă şi î în limba albaneză şi română şi în dialectele bulgarilor apuseni.
6) Schimbarea deasă a lui l în r în limba albaneză, română, neogreacă – mai rar în cea bulgară.
Pe lângă aceste mai sunt o sumă de fenomene analoage în sintaxa acestor limbi.” (”Fragmentarium”, pag. 243-244)
*
“Limba română de aceea s-a depărtat şi s-a înstrăinat aşa de latină pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. Consistenţa unei limbe începe cu scrierea ei. Elementele primite în această scriere nouă fiind chiare, devin consistente şi rămân în limbă, dacă nu contrazic cu direcţiunea spirituală a poporului. Ele nu trebuie să coincidă cu natura limbei, ci numai să nu o contrazică.
Dacă românii ar da mai mare atenţie dialectelor limbei italice (cu deosebire celui calabrez) şi limbei latine postclasice, şi din evul mediu, rezultatele pentru etimologismul nostru ar fi mult mai mari, căci am regăsi asemănări prin sintaxa noastră mult mai analitică, ba şi prin scrisoarea fonetică a pluralelor.” (pag. 246)
*
“Inima unui cuvânt, punctul lui de culminare, culminarea însuşi lângă care se grupează, palide şi nentonate celelalte silabe – este accentul.” (pag. 256)
*
“Precum accentul – sufletul cuvântului – sare la sfârşitul cuvântului de pe trupină pe sufix, pentru a scăpa echilibrul sunetelor, prinzându-l pe sufix în braţe, astfel oriunde ai atinge un lemn încărcat c-un inel, inelul sare într-acolo conform legii gravitaţiei. (Necesitatea de a muta la cântar – în locul unde se stabileşte echilibrul, ca să ştii câte oca). Iar când atingi pielea cuiva, acolo răsare prin acţiune reflexă. De aci răsar divergenţele.” (pag. 257)