Elogiu corecturii. Şi o chemare la luptă

Pe la finele liceului, influenţat de pasiunea pentru viaţa lui Eminescu şi de lecturile din Eliade, visam şi eu, romantic, să am o mansardă şi să fiu corector. Prima jumătate a acestui vis n-am realizat-o (încă, sper), dar pe cea de-a doua mi-am îndeplinit-o din plin. Ani de zile, prin mâna mea au trecut şi s-au oprit, pentru editare, textele tuturor colegilor mei de redacţie. Cine a lucrat cu mine ştie că, din acest punct de vedere, al “curăţeniei” articolelor, sunt un tipicar perfecţionist şi enervant .

Boala e grea, căci ajunge să te supere lipsa virgulelor din subtitrarea vreunui film, citeşti cărţile (şi) cu ochi de cenzor stilistico-ortografic şi îţi zbârnâie iritant dezacordurile sau frazele lăsate neterminate de vreo vedetă tv. De aceea zic că munca de corector, această Cenuşăreasă a redacţiilor, este pe cât de dispreţuită şi ignorată, pe atât de necesară şi aducătoare de prestigiu, dacă e făcută de profesionişti.

Ehei, câţi scriitori şi editorialişti cu faimă nu sunt salvaţi de neştiutele doamne şi domnişoare de la corectură… Ele – de obicei, e vorba de ele, de aceea îi discriminez pe domni – îi fac pe autori să pară impecabili cunoscători ai limbii române, ele le dibuie (dibuiesc? ) nonsensurile şi ideile neduse până la capăt, ele le repară neologismele scrise după ureche şi le scot deseori ciotul dintre subiect şi predicat.

Şi-atunci cum să nu mă întristez citind că un mare grup de presă renunţă total la corectori, “dar nu ca măsură de criză, ci pentru că aşa e trendul mondial?” Cum se poate aşa ceva? Cine va mai asigura puţina relaxare a redactorilor grăbiţi, care ştiu că textele lor “oricum mai trec pe la corectură”? Cu cine vom mai pune pariuri privind o formă de plural ce pare nefirească? Cum va supravieţui o redacţie fără furnicile care ascund, numai ele ştiu unde, câte puţin din incompetenţa fiecăruia dintre noi? Cine va mai sta peste program să dezinfecteze poliloghiile eseiştilor grafomani sau să liniştească un publisher hăituit de un deadline care “calcă totul în picioare”?

Dragile mele corectoare şi dragi corectori, există o soluţie. Citiţi “Istoria asediului Lisabonei”, de Saramago. Personajul principal e un corector. Anonim, singuratic, la fel ca voi, care se întreabă ce-a făcut cu viaţa lui acoperită de rânduri, prea multe rânduri inutile. La fel cum vă întrebaţi şi voi. În acest roman zace soluţia problemei voastre. Puteţi bloca acest “trend mondial” foarte simplu, cât încă mai sunteţi lăsaţi să vă faceţi meseria, cât încă vă mai vin textele tuturor. Citiţi şi vorbim după. Ok? Hai, că nu ne lăsăm noi aşa, cu una, cu două…