Elogiu celor care nu există pe Google

Numele lor nu apar pe internet. Într-un viitor care e mai aproape decât suntem noi pregătiţi să-l acceptăm, când numai istoricii şi notarii vor căuta, eventual, prin arhive de hârtie, despre ei vor mai vorbi doar nepoţii, ca despre nişte curiozităţi.

Şi-atunci, poate n-ar fi rău ca noi, “conectaţii” şi “digitalii”, să-l pomenim măcar pe câte unul dintre ei, cât încă e pe lume. Ca şi cum i-am da viaţă pe astălaltă lume, pe Google.

Ei nu apar în ziare, pentru că reporterii nu sunt interesaţi de normalitate. Ei nu figurează pe internet: n-au auzit de el sau el n-a ajuns la uşa lor. Ei nu vor să comunice oricărui necunoscut ce le place şi ce nu; le sunt îndeajuns cei dragi, familia, prietenii şi vecinii. Ei trăiesc fără a şti că faima e cea mai populară prezenţă din bordelul global şi că, la o adică, ar putea-o avea şi ei.

Există oameni, mulţi, care nu există pe Google.

Într-un sat liniştit, unde s-au născut toţi ai ei, unicul loc unde îşi poate închipui fericirea, o învăţătoare le duce elevilor săi veniţi pe jos, din munţi, apă cu bidonul. Şi sandviciuri le pune de acasă, pentru că nu toţi au.

Într-un aproape-orăşel care şi-a pierdut din simplitatea obiceiurilor şi care n-a mai apucat să câştige labirintul urbanităţii, un preot locuind în singurul bloc construit înainte de falimentul singurei fabrici e chemat să-i ducă la groapă, unul câte unul, pe toţi copiii cu care fugea pe dealuri, pe toţi colegii săi, pe toţi.

Pe o stradă retrasă dintr-un oraş orgolios, o femeie care nu s-a plâns niciodată, nici când i-a murit omul, nici când i s-au îmbolnăvit copiii, nici când a rămas fără un rinichi sau fără fraţi, citeşte luminându-se din cartea de versuri a primului ei nepot, adolescentul.

*

Continuarea, aici.