Efecte pe termen lung ale muncii în exces şi ale atrofierii vieţii personale

Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. (…) Nu mai ai bucurii. Ai „satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu „ocupat”) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul.

Am citat dintr-un articol semnat de Andrei Pleşu în “Adevărul” de azi. Textul atinge blând o criză socială ale cărei efecte, peste 10-15 ani, se anunţă tragice:

- munca peste program a celor mai activi dintre noi, 10-12-14 ore pe zi, 6-7 zile pe săptămână, eventual cu frecvente deplasări, îi va transforma în generaţii bolnave cronic, îmbătrânite prematur, măcinate de stres la 45-60 ani, când vor conduce mai toate business-urile şi instituţiile din România;

- multe cupluri care acum, din ambiţie ori inerţie profesională, nu vor (sau cred că n-au timp) să aibă copii se vor destrăma sau vor trăi deprimate, nemaigăsind resorturi vitale;

- mulţi copii dintre cei care acum îşi văd părinţii doar seara sau în weekend vor ajunge adulţi complexaţi, înstrăinaţi de familii şi căutându-şi refugii iluzorii în anturaj;

- emigrarea în masă a personalului calificat din sistemul de sănătate şi coborârea inevitabilă a ştachetei din învăţământul medical, cauzată de lipsa de cadre, se vor ciocni, peste 10-15 ani, tocmai cu vârful de sarcină al generaţiilor cu multiple maladii care acum sunt contopite cu jobul;

- mortalitatea prematură la vârste adulte va dezechilibra raportul numeric dintre copiii mici şi bunicii care apucă să aibă grijă de ei, ceea ce va accentua criza de timp şi stresul şi în cazul viitorilor părinţi tineri (25-40 de ani).

- poate cea mai gravă consecinţă este faptul că generaţiile “măritate” cu serviciul au tot mai puţin timp să citească, să se plimbe, să se joace, să stea de vorbă cu cei dragi, să iubească şi, în general, să îşi vadă şi de suflete.

Toate acestea riscă să provoace un cerc vicios, şi la propriu, şi la figurat. Se gândeşte cineva să contracareze această tendinţă pe termen mediu şi lung? Ce idei ar putea cuprinde o asemenea strategie salvatoare?