E benefic un cod deontologic pentru bloguri?

Citesc că la sediul Agenţiei de Monitorizare a Presei s-a petrecut o întâlnire în care au fost “discutate şi cizelate” normele unui viitor “cod de autoreglementare” destinat blogurilor. Citesc şi mă întreb: ar fi bun, util sau eficient un asemenea cod?

Potrivit iniţiatorilor, setul de reguli nu i-ar viza, cel puţin în prima fază, pe anonimii care comentează pe site-urile ziarelor sau pe forumuri, doar pe bloggeri.

Ce cred eu:

1. Libertatea de a comenta în subsolul unor articole, chiar dacă a dus la oceane de zoaie şi scârbă, este folositoare din perspectivă psiho-socială. Din acelaşi motiv pentru care e preferabil, de exemplu, ca PRM să fie în Parlament. Pentru că există o categorie de oameni, în orice ţară, în orice comunitate, ale căror frustrări trebuie să se “scurgă” într-un canal aflat la vedere, controlabil şi curăţabil. Într-un fel, de aceea e “bun” OTV-ul.
Dacă acei oameni ar rămâne într-o zonă subterană de manifestare, ei n-ar face decât să adune o masă critică de resentimente, care ar exploda cu efecte incalculabile. Acum, reţeaua adună zilnic dejecţii şi e mai sănătos aşa. Tentativa de a crea un spaţiu public aseptic nu face decât să ascundă murdăria sub covorul mediatic, producând focare de infecţie necunoscute şi greu de izolat.

2. Un cod deontologic nu înlocuieşte şi nu va putea înlocui niciodată cei şapte ani de acasă, educaţia primită în şcoală, modelele publice sau cărţile citite. O persoană care face parte din categoria de la punctul 1 – dominată, deci, de impulsuri regurgitante – nu va ezita să-şi facă un blog anonim pentru a-şi rezolva problemele în continuare. Iar bloggerii care-şi declară identitatea pot fi judecaţi oricând după legile aflate în vigoare, fără a mai fi nevoie de ipocrizii regularizatoare.

3. Cine susţine că interdicţia pură creează conştiinţa greşelii ori e naiv, ori e rău intenţionat. În absenţa educaţiei asimilate, orice interdicţie accentuează stereotipul şi prejudecata. Dispreţul şi intoleranţa nu se vindecă prin blocarea libertăţii de expresie. De aceea există spovedanie şi pseudo-spovedanie psihanalitică. Doctrinele sunt radical diferite, harul lucrează sau nu, dar metoda e similară – dialogul mărturisitor. Altfel, dacă-i pui capac, ura va răbufni în altă parte, cu forţe proaspete şi îndârjire clocotită.