Dreptul emisferei drepte

Autorii sunt emisfera cerebrală dreaptă a unei naţiuni. A-i umili programatic, în bloc, a-i face să se simtă dispreţuiţi pe toţi cei care extrag frumuseţe şi viitor din teritoriul imaginaţiei, înseamnă, pur şi simplu, trădare de ţară. Şi nu mă joc cu aceste cuvinte. Căci ele fac parte din emisfera stângă.

Ce presupune, de fapt, a fi plătit “pe drepturi de autor” ? Că îţi câştigi pâinea vânzând rezultatele capacităţii tale de a fi original, de a produce idei, lucrări sau chiar opere de care societatea are nevoie pentru a se transforma în bine. Un articol care îţi oferă ceea ce n-ai fi putut afla pe cont propriu, un cântec care te inspiră, o carte fascinantă, o invenţie care îţi face viaţa mai uşoară sau mai interesantă, toate acestea sunt, în felul lor, căi pentru “propăşirea spirituală şi materială a poporului”, cum spune esenţa tare a jurământului de credinţă pe care îl depun dragii noştri demnitari.

Dar toate acestea sunt posibile pentru că există oameni care pătrund în necunoscutul gândirii şi se întorc de acolo cu noutăţi limpezi. Ei sunt necesari pentru că sunt altfel. Această diferenţă le este recompensată, inclusiv băneşte.

Din acest motiv trebuie respinse înfierările de tipul: “Voi, jurnaliştii, nu v-aţi revoltat decât acum, când sunteţi direct vizaţi, dar până acum n-aţi scos niciun cuvânt despre birocraţia din sistem”. Da, e drept, presa ar trebui să recunoască faptul că nu s-a ocupat îndeajuns nici de frecventele şi haoticele modificări ale legislaţiei fiscale şi nici de batjocorirea celor care, lună de lună, stau la coadă pentru a da bani unui stat rămas în secolul trecut.

Dar, dar, dar. Să fim sinceri până la capăt. Contabilii contabilizează, funcţionarii funcţionăresc şi creatorii creează. Rolul statului este de a asigura fiecărei categorii un cadru normal pentru a face bine ceea ce ştie să facă. Celor capabili să fie altfel, care-şi au rolul lor în viaţa comună a societăţii, pentru că altfel-itatea lor îi face pe ceilalţi să viseze şi duce lucrurile la un nivel superior, acelora nu li se poate cere să fie nici contabili, nici funcţionari şi nici altceva. Decât dacă altul e substratul.

Există un asemenea alt substrat? Nu ştim. Ştim doar că, în timpul deja faimosului control al Fiscului la Grupul Realitatea-Caţavencu – un control care a început după alegerile prezidenţiale şi care a durat câteva luni –, reprezentanţii acestui stat român au descoperit “secretul secretelor”, valabil în toată presa, dar bine ascuns, nu-i aşa, de conspiraţia patronat-angajaţi. Şi anume: jurnaliştii au salarii foarte mici pe cartea de muncă, iar cea mai mare parte din bani şi-i iau “pe drepturi de autor”. Aşa vor ei, să nu poată beneficia de o pensie decentă, dar, în schimb, să aibă marea satisfacţie că au “driblat” statul, în complicitate cu patronatele. Aşa a conchis ministerul de finanţe şi aşa s-a ivit “soluţia salvatoare” a umplerii găurilor de la buget: impozitarea drastică a “autorilor”, readucerea lor la ordine întru binele bugetar naţional.

Gata cu sarcasmul. Acest stat român consideră că, dacă mii de oameni sunt dispuşi să-şi rişte minima linişte de la bătrâneţe, dar şi echilibrul medical de acum, cât sunt încă în putere, cotizând puţin la bugetele asigurărilor sociale şi de sănătate, asta înseamnă că nu vor, că sunt hoţi, nu că n-au de unde. Iar dacă nu vor, trebuie pedepsiţi nu numai luându-li-se mai mult, dar făcându-i să regrete până şi locul naşterii.

Mai departe: dacă, să presupunem, jurnaliştii erau evazionişti în complicitate cu dragii lor patroni folosindu-se de “portiţa” drepturilor de autor, atunci, prin inducţie, toţi semnatarii unor atari contracte trebuie că procedau la fel şi atunci e cazul să li se aplice măsura similară, fie ei actori, muzicieni, scriitori sau inventatori. Aşa a conchis acest stat român.

Politic, aceasta e o catastrofă şi pare aproape neverosimil că guvernul nu i-a calculat efectele. Căci “autorii”, oamenii aceia care reuşesc să trăiască şi să mai şi câştige un ban fiind altfel, sunt nodurile celei mai importante reţele de influenţă din orice ţară. Ei iradiază opiniile care devin convingeri, dintre ei răsar modelele de urmat, faptele lor schimbă vieţi şi în jurul lor se construiesc legendele. A-i transforma, dacă nu în duşmani, cel puţin în adversari înverşunaţi este o sinucidere politică demnă de manualul stupidităţii.

Asta n-ar fi o problemă. Însă, lărgind cadrul, să scârbeşti majoritatea oamenilor cu idei ai unei ţări, să-i faci, printr-o singură măsură, să se întrebe de ce mai rămân aici, aceasta e o performanţă de subminare a încrederii colective pe care niciun stat inamic n-ar îndrăzni să o viseze. Se cheamă, simplu, trădare de ţară. Şi nu mă joc cu aceste cuvinte.

Căci ce ne ţine împreună, la urma urmei? Graniţele, traiul bun, mândria de a fi români? Sau o indefinită legătură cu câteva simboluri, o firavă pânză de solidaritate susţinută de câteva opere şi de câţiva oameni? Nu cumva ei, autorii aceştia “evazionişti”, sunt ultimii magneţi care se mai opun unei “evaziuni” naţionale? Nu cumva originalitatea lor, cât o fi de palidă şi de slab competitivă, este singura sevă care mai hrăneşte ceea ce obişnuim să numim “dragoste de ţară”?

Imaginaţi-vă viaţa fără scriitorii, actorii, muzicienii, pictorii, dansatorii şi, cu voia dumneavoastră, chiar şi fără jurnaliştii pe care îi admiraţi, respectaţi sau măcar urmăriţi. Să zicem că, la o adică, toţi ar pleca. Undeva. Şi că ar lua cu ei imensul halou cu subiecte de conversaţie, cu sugestii de viaţă şi, mai ales, cu bucurii simple. Pe care ei le-au creat. Drepturile lor de autor. A, nu puteţi să vă imaginaţi?

Foto: Valentin Vieriu

*