Dragă prietene de 25 de ani, necunoscutule,

M-am hotărât să-ţi scriu astăzi, cu o zi înaintea alegerilor, pentru a încerca să-ţi spun încă o dată, să încerc să te conving, convingându-mă pe mine mai întâi, de ce e bine să votezi. Îţi mulţumesc că mi-ai explicat de ce nu vezi nici o utilitate în a alege şi nici un rost în a încerca tu însuţi să fii ales. Dar, pentru că am aproape 40 de ani, mi-am permis să citesc printre rândurile tale şi ceea ce am descoperit acolo este o uşă lăsată întredeschisă, un dor de a ţi se aduce argumente şi dovezi că, totuşi, nu e aşa, că există speranţă, că, la o adică, ai fi capabil să îţi aminteşti că eşti la vârsta când munţii ar trebui să tremure în faţa ta şi a generaţiei tale.

Să le iau pe rând.

Nu doreşti să fii asimilat cu o tagmă de hoţi. Avem aici o potenţială problemă de imagine, iar voi, cei care abia aţi absolvit facultatea, sunteţi generaţia care se simte ca peştele în apă în acest domeniu, pentru că aţi fost crescuţi şi influenţaţi de media să vă construiţi mai întâi pavăza exterioară şi abia apoi conţinutul consolidant. Aveţi bloguri, mânuiţi orice device cu o naturaleţe de invidiat, voi sunteţi arhitecţii comunicării. Eşti safe, nimeni nu te bate pe tărâmul imaginii.

Nu ai intra niciodată într-un partid, dar ştii că singur nu poţi face nimic. Veşnicul cerc vicios: dacă tu nu, atunci vor continua să devină politicieni acei colegi fără valoare pe care-i dispreţuieşti şi pe care, fireşte, nu-i vei vota, pentru că îi cunoşti prea bine – erau habarniştii cărora le place să se audă vorbind şi care n-au simţul ridicolului. Îndrăznesc să te învăţ ceva care se potriveşte în această situaţie: du-ţi gândurile până la capăt, caută să afli unde se opreşte bolovanul odată împins pe deal în jos. Dacă oamenii valoroşi ai generaţiei tale se izolează încă de pe acum, dacă vă refugiaţi de la 25 de ani în pasiunea pentru meserie, dacă vă rezumaţi la a vă înfrupta din frumuseţile pe care le aveţi la dispoziţie datorită globalizării – internet, călătorii, conectare acaparatoare şi de-conectare autistă -, veţi fi părtaşi şi vinovaţi pentru instaurarea noului comunism. Aşa au făcut şi bunicii voştri, cei care aveau 15-20 de ani când asupra României s-a lăsat cortina primului comunism. Ei, însă, pot invoca o armată străină care le-a retezat orice şansă. Dar voi? Ce le veţi mai spune copiilor voştri dacă vă vor arăta cu degetul?

“Oricât de optimişti am fi, un singur om nu poate schimba lumea”. Aici te-am prins. Aici eşti în câmp deschis şi te voi executa. Dacă nici acum, la 25 de ani, nu simţi cum în tine s-au strâns toate energiile invincibile, toată dreptatea nefăcută şi tot orizontul care te cheamă, atunci eşti mai bătrân decât mine. Eşti cel mai tânăr pensionar al ţării. Şi te-ai şi ratat.

“Nu sunt Don Quijote”, zici tu. Iartă-mă, dar cred că puţini dintre congenerii tăi au citit cartea şi, din cauza asta, şi-au format o imagine (ce ziceam mai sus?) total greşită. Don Quijote e un tip cu adevărat cool, crede-mă. Nu numai că are tot felul de proiecte care par imposibile, dar merge până la capăt pentru a le împlini. E bătut măr, batjocorit, doborât, rănit, neluat în serios, dar se ridică, încăpăţânat, de fiecare dată şi ajunge să te enerveze cu perseverenţa lui maniacală. Dacă vrei, e mai tare decât Tom Cruise în “Ultimul samurai”, care nu vrea şi nu vrea să rămână căzut la pământ, cu riscul de a lua alte zeci de bâte peste spate.

Un singur om nu poate schimba lumea? Ba da, prietenul meu necunoscut, numai un om o poate face. De fiecare dată unul. Şi acela e cu adevărat Singur. Am cu 15 ani mai mult ca tine şi pot să îţi spun că nu există fronturi comune create spontan, oamenii care gândesc la fel nu comunică telepatic ca în frumosul roman “Copiii din miez de noapte”, nu se întâlnesc întâmplător şi nici nu se pot lega cu adevărat de dragul unei idei. Totdeauna există cineva care refuză să mai meargă în rând cu ceilalţi, un singur om îi strînge laolaltă pe cei deopotrivă cu el, voinţa lui e liantul şi scopul lui devine brusc limpede şi pentru ei. El e omul care sfinţeşte locul.

“Am dreptul să aleg să stau acasă. Şi aleg să-mi exercit dreptul de a alege prin visare”. Asta spui tu, la 25 de ani. Îmi pare rău, dragul meu prieten, necunoscutule, dar nu ai acest drept. Pentru că nu eşti singur şi nici pe cont propriu. Pentru că n-ai avea “acasa” ta dacă părinţii nu te-ar fi adus până aici. Iar ei, chiar dacă nu ţi-au mărturisit-o niciodată, vor ca tu să nu le semeni. Crede-mă. Ei vor să ai curaj şi să nu te laşi supus.

Şi n-ai nici dreptul să te mulţumeşti cu visul, pentru că azi-mâine vei fi, la rândul tău, părinte. Iar copiii tăi – aşa cum ai vrut să o faci şi tu pe când erai adolescent, aşa cum n-au îndrăznit părinţii tăi în faţa bunicilor tăi, prin anii ’70 – s-ar putea uita la tine într-o zi, într-o zi pe care o vei ţine minte toată viaţa, tăcând şi strivindu-te cu tăcerea lor cumplit de plină în care îţi vei revedea toate problemele de imagine exacerbate, toate gândurile neduse până la capăt, neimplicările şi laşităţile cărora uşor le-ai găsit justificări. Şi atunci, în acea zi, privind doar pentru o clipă în ochii copilului tău, îţi vei fi dorind să fi fost astăzi Don Quijote.