Dragă domnule Hagi,

Nu ştiu cum măsuraţi dumneavoastră timpul de v-a dat numărul ăsta, cincizeci, iar ce mă miră şi mai tare e că lumea vă crede, că nimeni nu are nici o îndoială, nimeni nu se gândeşte că s-ar putea ca undeva să fie o greşeală istorică,

de aceea vă scriu, îngrijorat, fiindcă mie, unuia, îmi ies cu totul alte numere, şi la fel ca mine sunt mulţi români, aş risca să estimez câteva milioane dacă n-aş vedea tot consensul ăsta,

şi-atunci zic să numărăm împreună, domnule Hagi, să le numărăm ca-n Caragiale, poate vă treziţi şi vă daţi seama că n-au cum să fie cincizeci,

maximum trebuie să ne iasă treizeci, de la acea primă bară de pe Wembley, din preliminariile Mondialului mexican, sigur vă amintiţi sunetul metalic, de os raşchetat, care a vibrat în vertebrele englezilor, şi pe Shilton aterizând pe spate ca un copil urcat să schimbe becul,

şi tot treizeci are şi mingea aia căzută la vinclu în Finlanda, inaugurând seria de goluri înscrise cu intrare în centru de pe dreapta şi boltă de la marginea careului, ca şi cum ar ploua în plasă,

de-aia portarii nici nu mai săreau, ce să facă ei împotriva fenomenelor naturii, cum să se opună imprevizibilului, cum putea să ghicească, de pildă, bietul Chanov că o să găsiţi spărtura din zidul lui Dinamo Kiev,

doar douăzeci şi nouă au trecut de la îngenuncherea lui, atunci, la Monte Carlo, sau, à propos de îngenunchere, abia douăzeci şi trei de la a lui Southall, pe Ghencea, mai ştiţi cum se uita la încheietura barelor – pe unde-o fi intrat? -, se făcuse 5-0 şi prima repriză nu era gata,

dar m-am grăbit şi-am sărit peste alte numere şi aniversări, douăzeci şi şase de la finala de Cupa Campionilor cu Milan, ce dac-aţi pierdut-o?, erau vremuri în care numai fotbalul ne mai bucura sufletele, până acolo o ţinuserăţi tot într-un 5-1, parcă v-aţi fi înţeles cu scorul ăsta, 5-1 cu Sparta Praga, 5-1 per total cu Dasaev şi moscoviţii lui, încă un 5-1 cu Göteborg, încă unul la general cu Galata,

apoi, bineînţeles, douăzeci şi cinci de la întâlnirea cu Maradona, în casa lui, la Napoli, credeaţi c-am uitat că nu v-aţi lăsat mai puţin cocoş decât el?,

vreo douăzeci şi patru de la obuzul ăla cu Osasuna, din cercul de la mijlocul terenului, una jugada estupenda de Haghi, zicea comentatorul de pe Bernabeu – cine era mai mândru ca noi, românii de acasă,

al cui avea să fie cel mai bun jucător de la Mondiale, creatorul celei mai inteligente faze de contraatac, autorul celui mai uimitor gol, căpitanul celei mai surprinzătoare şi mai nefericite naţionale,

nu eraţi, domnule Hagi, al nostru acum douăzeci şi unu, în America, tot al nostru şi la Barcelona, acum douăzeci, nu tot vreo douăzeci să fi avut unghiul acelei imposibile lovituri libere cu Compostela, de pe Camp Nou,

nu şaptesprezece au trecut de când, semn rău, v-a scos Iordănescu la 0-0 şi-am pierdut optimile cu Croaţia?,

nu şaisprezece de când Adrian Păunescu şi toţi oamenii ăia strânşi la miezul nopţii în stradă v-au convins să vă răzgândiţi şi să ne calificaţi încă o dată,

nu cincisprezece de la şutul ăla de pe Ali Sami Yen în care piciorul stâng voia parcă să plece după mingea nerotitoare poposită în poarta lui Monaco,

şi nu tot cincisprezece de la bara cu Italia şi de la acel cartonaş roşu pe care ni-l arătaseră, prin dumneavoastră, nouă, tuturor celor care vă vedeam pentru ultima oară cu banderola pe braţ şi cu 10 pe spate?,

vedeţi, deci, domnule Hagi, câte numere diferite am strâns, şi astea-s doar câteva, pe cele mai recente nici nu le zic, fiindcă aniversările au rost doar de la un anumit moment încolo,

aşa că nu înţeleg şi pace de ce tot insistaţi cu cincizeciul ăsta,

iar, data viitoare, vă rog să ne întrebaţi şi pe noi ce şi cât sărbătorim când vă spunem numele,

şi-o să aflaţi, poate, ce legătură există între vieţile noastre şi viaţa dumneavoastră, o să aflaţi că astea nu-s doar nişte amintiri şi că vârsta chiar n-are nici o importanţă,

pentru că trebuie să ştiţi, domnule Hagi,

că nu ne pasă de ani şi că, astăzi, indiferent dacă e vorba despre 85, 86 ori 90, 94, 96 sau 98, încă reuşiţi să ne faceţi fericiţi.

*