Doru Buşcu: “Ar fi trebuit să renunţ la presă acum 15 ani”

Erau ani în care, fără excepţie, cumpăram “Academia Caţavencu” în fiecare miercuri. Eram mii, poate zeci de mii, cei pentru care acest ritual devenise o bucurie reînnoită şi o confirmare continuă. “Şuşanelele” şi “bulele”, ancheta originală din pagina 3, interviul lui Istodor, “jocurile” din presă descifrate pe o coloană de dreapta, apoi toţi “greucenii” paginilor de mijloc, cronica de carte pe care o amânam intenţionat, să o savurez, până când mai rămâneau o zi-două până la următoarea miercuri, rubricile şi rubricuţele, contraeditorialul, libertatea, nonşalanţa, toate, ştiţi.

Ieri, după alţi ani în care “Caţavencu” – fără zvâc şi energie, repetându-se tern sau mânjindu-se lacom – nu mai însemnase aproape nimic, iar ritualul meu îşi găsise alt conţinut, am intrat într-o benzinărie, l-am văzut şi mi-am zis: “Ce-ar fi…?”. Titlul, ca pe vremuri, mostră de inspiraţie: “Tratare să fie, dar s-o ştim şi noi”.

Şi “tratare” a fost, după numai câteva ore. Nu există coincidenţe. Demisii în masă, acuzaţii de cenzură, fondatorii versus “muncitorii”. “Îmi dai un interviu?”, l-am întrebat pe Doru Buşcu pe la amiază, prin sms. “Da, dar mai pe după-masă”. Care după-masă s-a făcut seară, numai bine să pot citi reacţii peste reacţii şi să pot întreba mai multe.

Am vorbit o jumătate de oră cu primul redactor-şef al “Caţavencului”, acum director editorial. Doru Buşcu a deprins de mult tehnica răspunsurilor insinuante, aparent goale de conţinut, tipice pentru politică şi PR. De aceea, interviul nu conţine cine ştie ce dezvăluiri. Dar poate aşa, începând de aici, vom afla cum a ajuns Caţavencu să se “trateze” pe sine însuşi.

*

- S-a ajuns la acuzaţii de cenzură şi la scindarea unei redacţii care, altădată, era cea mai liberă din România. Când şi de ce s-a rupt “vraja”?
- Vraja s-a rupt de multe ori, însă de fiecare dată s-a refăcut. “Caţavencu” e o poveste destul de misterioasă, e un amestec de întâmplare, noroc, inteligenţă, umor, dar, în principal, o poveste sentimentală. Într-un cuvânt, da, e o vrajă. Sunt 20 de ani de când există “Caţavencu”. Dacă iei revista în mână şi te uiţi la ea, e un obiect neperfectibil, e un clasic în viaţă, e ceva ce nu mai există nicăieri.

- Aici ai putea fi contrazis, dacă e perfectibil sau nu…
- Da, însă asta e părerea mea. Eu insist: este un produs perfect, deci neperfectibil. E o sferă, îi spuneam azi-dimineaţă cuiva. E un produs care şi-a atins de mult plafonul de zbor şi care zboară la acel plafon fără să aibă competitori, fără să aibă deviaţii de curs şi având un echipaj destul de confortabil cu el însuşi.

- Între timp, plafonul e mai jos decât acum câţiva ani…
- Nu mă refer la tiraj, ci la ritmul lui intern. Da, tirajul a scăzut. În ultimii 10 ani, a scăzut de la 50-60 de mii la 30 de mii, în anul trecut avem o medie de 28.000 de exemplare vândute, însă acest tiraj este unul sincer, un tiraj care exprimă dorinţa cititorilor, din ce în ce mai puţini, de a cumpăra acest produs. E un ziar care, până nu demult, a fost scump, deci un ziar care făcea bani şi din retail şi care, într-un orizont destul de scurt, va deveni şi mai scump.

- Care e principalul motiv al scindării, în opinia ta?
- Cred că grupul care a plecat a ajuns la un nivel de saturaţie. Ei şi-au consumat într-un fel existenţa la “Caţavencu”, în poziţiile pe care le aveau, şi încearcă altceva. Şi includ în acest comentariu toată politeţea mea.

- Spuneai astăzi (miercuri – n.M.M.), într-un alt interviu, că e vorba doar de o “fluctuaţie de personal”. Nu e mult prea cinică formularea asta?
- Nu.

- Vorbim, totuşi, de redactor-şef, de redactor-şef adjunct, de alţi oameni care sunt de ani buni în redacţie…
- Revista a avut mai multe perioade. A avut o perioadă romantică şi foarte creativă, în care şi-a format genele pe care le-a transmis până astăzi. A avut apoi o perioadă de zbor în plafon, aşa cum spuneam mai devreme, când a funcţionat operată de generaţia de acum, cei care au plecat. Generaţia de acum a fost creată în acest incubator care se cheamă “Academia Caţavencu”. Oamenii au fost aduşi, introduşi în sistem, învăţaţi să facă ceea ce ştiu acum şi au fost lăsaţi să producă “Academia Caţavencu” în ultimii 10 ani. Fireşte, şi cu intervenţia seniorilor, a fondatorilor. Prin urmare, este o fluctuaţie de personal, în sensul că pot fi înlocuiţi.

- Între expresia asta seacă, managerială, şi sentimentalismul de care vorbeai la început e o prăpastie.
- Da. Regret foarte mult plecarea câtorva oameni. De câţiva dintre ei sunt ataşat personal, de câţiva dintre ei m-am ocupat personal, cu câţiva dintre ei am trăit momente foarte apropiate. Au plecat, s-au alăturat, spre dezamăgirea mea, acestei incursiuni în penibil şi au ţinut să adauge, drept justificare la acest gest, lucruri de tipul celor despre care m-ai întrebat la început – despre presiuni, despre cenzură editorială… “Caţavencu” este, cred, locul cel mai liber din presa română. Nu cred că există un loc unde lucrurile să fie exprimate mai sincer şi mai deschis. “Caţavencu” nu a avut o ierarhie pe verticală, cu excepţia ultimilor ani, când eu am insistat să aibă un redactor-şef.

*

- A propos de redactorul-şef, de Marius Borţea, el spune că numele celui care exercita presiuni editoriale este în caseta de redacţie. Tu eşti şeful lui direct…
- Cum să comentez asta? Eu să spun că nu-i adevărat… El să spună că lucrurile se întâmplă într-un fel, eu să spun că în alt fel… E absurd, e o prostie.

- E evident că la tine se referă.
- Da, dar cum să comentez aşa ceva? Un om spune că tu faci aşa ceva, tu spui că nu…

- Să ne întoarcem la seniori, la membrii Senatului, cum îi spuneţi voi. În ultimii ani, mai toţi aveau propriile proiecte, de exemplu ONG-uri. Cum au afectat aceste extensii conţinutul şi independenţa ziarului?
- Eu cred că am interpretat bine schimbarea de generaţie. Eu am fost cel care a impus tânăra generaţie, în sensul că, observând oboseala noastră, a celor bătrâni, i-am împins în faţă pe tineri. Cred că ţine de vârsta revistei. E un moment în care noi am fost foarte buni, apoi a venit un moment în care noi n-am mai fost atât de harnici, iar între timp am avut norocul să achiziţionăm şi să creştem nişte tineri cărora le-am încredinţat revista. Noi le-am încredinţat un produs şi un patent de exploatare a acelui produs. Asta este tot ceea ce am făcut cu tânăra generaţie. Din păcate. Prin urmare, ei au reprodus ce au primit, până în zilele noastre.

- Nu mi-ai răspuns cu extensiile, cu ONG-urile…
- Da, bătrânii au plecat din ce în ce mai des din redacţie şi fireşte că aportul de personalitate pe care ei, individual, îl aduceau s-a diminuat. Despre ONG-uri ce să spun, că-şi consumau energia în altă parte? Da, dar nu cred că ăsta e un lucru nenatural. Oamenii au ajuns la o vârstă, şi-au direcţionat energia în altă parte şi este firesc.

- În ce măsură influenţau agenda editorială a ziarului respectivele ONG-uri?
- Aaa… N-am avut niciodată vreo problemă cu agendele individuale ale oamenilor decât în cazuri extreme, în cele care presupuneau mită, interese de partid sau legături cu fosta Securitate. De altfel, am şi reacţionat în aceste cazuri. Mircea Toma, unul dintre cei care au plecat – în acelaşi timp şi membru al generaţiei bătrâne – era un împătimit al ONG-urilor. Întotdeauna l-am sprijinit… şi, întotdeauna, în consens cu toată redacţia, i-am suspectat excesul de zel. Asta nu a însemnat că i-am oprit activitatea, că l-am oprit să-şi exprime interesele ONG-urilor în ziar.

- Îi vezi pe fondatori întorcându-se şi trăgând full time pentru ediţia din fiecare săptămână?
- Da, da. Cel puţin o vreme. Evenimentul ăsta a refăcut puţin spiritul de tinereţe şi de solidaritate de la început, oamenii şi-au suflecat mânecile şi începe să le placă ideea că vor face ceea ce făceau altădată. Acum, să fim serioşi, cei mai mulţi n-au întrerupt legătura cu revista; oamenii scriu, îşi fac activitatea pe domenii… Sigur, nu mai scriu câte patru pagini ca altădată, dar, de scris, scriu, participă, sunt pe teren. Dacă e să numeşti oameni din “Caţavencu”, foarte greu nimereşti unul din noua generaţie. Numele grele sunt tot cei care…

- … asta-i o răutate…
- Nu e răutate, e o realitate.

- Îţi spun imediat cinci nume din generaţia intermediară…
- Tu eşti un caz fericit.

*

- E adevărat că voi, fondatorii, mai aveţi bani de luat de la Sorin Ovidiu Vântu în urma vânzării din 2006?
- Lucrurile stau în felul următor: prin decizia noastră, în comun cu cumpărătorul, contravaloarea acţiunilor a fost împărţită în două. Cei care au vândut acţiunile au decis ca jumătate din sumă să fie investită în publicaţii. În ceea ce priveşte totalul sumei, da, mai sunt de luat bani.

- Câţi sunteţi cei care mai aveţi de luat bani?
- Cred că nouă. Sau opt.

- A demisionat vreunul dintre ei astăzi?
- Toma.

- Există vreo discuţie sau vreo posibilitate ca “Academia Caţavencu” să iasă din trustul deţinut de Sorin Ovidiu Vântu?
- În acest moment, revista e proprietatea Grupului Realitatea. Dacă Grupul Realitatea dispare, printr-un accident sau printr-o altă situaţie, dacă dispare entitatea comercială care editează “Academia Caţavencu”, cu siguranţă că ideea de a reînvia spiritul există. Însă noi suntem într-un contract legal, corect, pe care-l respectăm.

- Demisionarii reclamă faptul că profitul de la “Caţavencu” a fost folosit pentru a acoperi pierderile altor produse din trust. Care sunt acele produse?
- Demisionarii, sau foştii mei colegi, sunt jurnalişti; n-au nici o legătură cu ceea ce se întâmplă cu profitul, cu veniturile, după cum n-au nici o legătură cu ceea ce se întâmplă cu pierderile, atunci când există pierderi şi când ele sunt suportate de cineva. Treaba lor e să se ocupe de partea editorială. În ceea ce priveşte profitul, “Caţavencu” a fost în ultimii 10 ani un ziar profitabil, uneori chiar foarte profitabil. De obicei, pe vremea când noi eram acţionari, profitul era reinvestit în publicaţiile grupului, în reviste, în “Cotidianul”, în radio ş.a.m.d. După ce s-a încheiat tranzacţia de vânzare cu Realitatea, o parte din profitul produselor noastre, printre care şi “Caţavencu”, a susţinut investiţia. În momentul în care a început criza, în 2009, “Caţavencu” a avut pierderi şi probabil că şi în 2010 va fi undeva prin apropierea unui break-even, a unui „tanda pe manda”. Aşa că relaţia profitului cu celelalte produse şi cu jurnaliştii ţine de management şi de voinţa proprietarului. În treacăt fie spus, jurnaliştii de la “Caţavencu” au fost, cel puţin în ultimii ani, foarte bine plătiţi. Mă refer la raportul dintre venituri şi timpul alocat muncii.

*

- Revin la acuzaţiile demisionarilor şi la relaţia lor cu “seniorii”. Fostul redactor-şef adjunct, Cătălin Prisăcariu, spune, citez, că “seniorii nu au fost informaţi” la publicarea faimoaselor fotografii cu Mircea Geoană intrând la Vântu. Care e istoria acelor imagini?
- Prisăcariu minte. Eu ştiu filiera acelor fotografii: ele au venit, prin PDL, la unul dintre redactorii noştri, Căutiş. Căutiş m-a sunat pe mine şi mi-a spus: “Am acele poze. Ce fac?”. Eu nu eram în ţară… Şi i-am spus: “Faci două lucruri. Unu – le publici; doi – îl suni pe Vântu şi-l întrebi: e adevărat, ai fost, ce-i cu tine, declari ceva?”. Iar Căutiş a făcut ambele lucruri. A vorbit şi cu mine, prin urmare eu ştiam, şi a vorbit şi cu Vântu. E publică treaba asta, cred că a şi povestit, Căutiş sau Vântu, unul dintre ei a povestit episodul.

- De ce crezi că invocă acest episod în sprijinul acuzaţiilor de cenzură?
- Care e cenzura, unde e cenzura aici?

- Ei dau exemple, ăsta fiind unul dintre ele. De ce tocmai ăsta?
- Pentru că e un eveniment de impact. Publicarea acestor fotografii, împreună cu scandalul care a izbucnit ulterior, a dus la prăbuşirea Prostănacului din poziţia de favorit. Deci, revista a avut o contribuţie majoră, după părerea mea. Dar e o prostie, e falsă informaţia că n-aş fi ştiut de poze. Asta-ţi pot spune Căutiş, Vântu, cei care erau cu Căutiş… Deci, dacă asta spune Prisăcariu, e o minciună. E posibil să nu fi ştiut că această poveste a fost făcută publică. E posibil să fie o minciună în neştiinţă de cauză, involuntară, dar nu e adevărat ceea ce spune el.

- Mă gândesc că atunci n-ar fi marşat tocmai pe asta…
- Dacă este, totuşi, o declaraţie lucidă, asta pune într-o lumină corectă sinceritatea celorlalte declaraţii pe care le-au făcut – cele legate de cenzură, de presiuni… Platforma pe care ei au plecat la un salariu mai mare e mai convenabil să fie “cenzură, presiune”… Şi culmea tupeului e că aceste lucruri se întâmplă în cea mai transparentă redacţie din ţară, din Europa, din Univers (râde)… Noi spargem seminţe cu uşile deschise, acolo, la “Caţavencu”…

- Îţi imaginezi două ziare purtând “Caţavencu” în titlu?
- Eu nu-mi imaginez o competiţie la “Caţavencu”. N-a avut niciodată şi nu cred că va avea vreodată. Ceea ce fac ei este o aventură şi sunt sigur că cei mai mulţi regretă. E un puştism, un elan de beţie prelungită. Sunt sigur că, dacă aş fi insistat, dacă aş fi fost împăciuitor şi aş fi tras de ei, n-ar fi făcut-o.

- De ce n-ai fost împăciuitor?
- Am refuzat. Am aflat că acest lucru urma să se întâmple în mod incorect. Şi-atunci am decis să nu mai discut cu niciunul dintre ei, cu două-trei excepţii.

- Ai reuşit să întorci pe vreunul din drum?
- Nu mi-am propus să întorc pe nimeni şi am vrut să ştiu de la cei, câţiva, de care-mi părea rău, am vrut să ştiu direct, din gura lor, de ce fac asta.

- De când crezi că plănuiau plecarea?
- E posibil s-o fi plănuit mai de mult, dar într-o formă vagă. Eu însumi am discutat cu ei despre posibilitatea de a reaprinde spiritul “Caţavencu” în momentul în care produsul ar fi fost condamnat la dispariţie prin dispariţia societăţii.

*

- Ai avut două ziare de suflet, pe care le-ai considerat “copiii tăi” din presă: “Caţavencu” şi “Cotidianul”. Unul a murit, celălalt pare că-şi pierde aura. Ce-ţi reproşezi în fiecare dintre cele două cazuri?
- La “Cotidianul” îmi reproşez pripa în care l-am construit. Tot ceea ce a urmat a fost ok, în sensul că am folosit toate resursele pe care le-am avut şi aproape toată energia de care dispuneam ca să demonstrăm că presa scrisă e încă posibilă. E un ziar care a renăscut frumos, a trăit, o vreme, frumos, a fost un timp, după părerea mea, cel mai bun ziar din România, pe secvenţă, după care a prins repede nişte nemeritate riduri financiare şi a murit urât. Din fericire, echipa “de aur” care a dus “Cotidianul” în spate nu e implicată în deces. E o frumoasă poveste de presă, e un caz-şcoală, conţine deopotrivă succesul şi insuccesul, e o poveste sentimentală, un eşec aproape asumat. A fost un ziar frumos, adresat unui public care încă nu era născut pentru un asemenea ziar… Cu mari greşeli de marketing şi editoriale, dar cu frumoase succese sentimentale. A fost un ziar născut, parcă, prea târziu şi, în acelaşi timp, înainte de vreme.
“Caţavencu” e un alt tip de publicaţie. “Caţavencu” nu e un ziar, e un fenomen, un eveniment săptămânal despre care sper să devină etern. E un proiect legat de tinereţea mea, scriu acolo din 2 februarie 1990. E un amestec dintre un brand asimilat public şi o mişcare complicată. E un organ de luptă împotriva prostiei, un exerciţiu de râs săptămânal, e o pastilă culturală. Ziar este în ultimul rând.

- A propos de Doru Buşcu, cel din ‘90, care dădea meditaţii la matematică, citea filosofie… Ce crezi că ar spune el despre Doru Buşcu, cel de azi?
- Că ar fi trebuit să renunţe la presă acum 15 ani. Dar, din păcate, uşurinţa de a face acest tip de meta-presă care este “Caţavencu” l-a lenevit şi l-a făcut să rămână în acest univers care, până la urmă, e finit. De-asta am şi mizat pe o nouă generaţie… “Caţavencu” trebuie să lucreze în decade. Decada noastră a trecut. Iată, se pare că a trecut şi decada celor care au plecat. Urmează o altă decadă: dacă o va duce “Caţavencu” până la capăt sau se va opri pe parcurs rămâne să vedem.

- Mai am o întrebare. Tu ce te consideri acum, mai degrabă: jurnalist sau manager?
- N-am fost niciodată jurnalist şi n-am fost niciodată manager…

- Dă-ţi o definiţie…
- Am fost un băiat leneş care s-a plimbat în acest halou construit de “Caţavencu”, în această întâmplare norocoasă. Nu am avut plăcere de a practica jurnalismul, iar de a face management, cu atât mai puţin. Culmea imposturii e că le-am făcut masiv pe amândouă. A trebuit să fac, de nevoie, şi jurnalism, şi management. Dacă e să trag o linie, sigur că n-au fost făcute foarte rău. E cunoscut faptul că, din 1999 până în 2006, cu resurse aproape nule, am construit, împreună cu colegii mei, un grupuleţ de presă care a făcut senzaţie la vremea lui şi pe care l-am vândut Realităţii Tv atunci când atinsese micul său apogeu. Deci, de milă, de silă, am făcut ambele meserii. Însă n-am strălucit în niciuna. Acum, lucrul pe care ştiu să-l fac cel mai bine este “Caţavencu”. O să-l fac în continuare şi o să mă întrebi peste 10 ani, când următoarea generaţie de juniori va pleca, ce-am de gând. Şi probabil că o să-ţi dau acelaşi răspuns.

*