Despre Tăriceanu, fără patimă

Nu ştiu dacă pierderea funcţiei de preşedinte al PNL reprezintă începutul sfârşitului pentru cariera sa la cel mai înalt nivel, dar cred că Tăriceanu riscă să aibă o “posteritate” politică la fel de nedreaptă precum cea a lui Emil Constantinescu.

Să încercăm să judecăm detaşat. Cum va rămâne el în istoria acestor ani? Ca premierul care i-a fost adversar înverşunat preşedintelui Traian Băsescu. Pe care Băsescu l-a acuzat repetat că slujeşte “grupurile de interese” şi care, la rândul său, l-a acuzat pe şeful statului că încearcă să concentreze întreaga putere executivă. Probabil că nici unul dintre ei nu avea dreptate decât pe jumătate. Însă întrebarea-cheie în ceea ce priveşte mandatul 2004-2008 este, în opinia mea, aceasta: a fost bine sau rău pentru România că a existat un contrabalans între palatele Cotroceni şi Victoria, între preşedinţie şi guvern? Permanentul conflict a asigurat un echilibru politic sau a constituit un factor de stagnare?

Eu cred că, la fel cum nu pot fi negate meritele lui Băsescu în a da un continuu şfung guvernului pentru a moderniza şi eficientiza instituţiile statului, tot aşa trebuie recunoscut, dincolo de parti pris-uri, că Tăriceanu a fost, după 1989, cel mai aproape de ceea ce trebuie să fie un prim-ministru, ca experienţă economică, maturitate politică şi prestanţă personală.

În ciuda detractorilor săi, care l-au diabolizat şi continuă să o facă (din nou, într-o reflexie aproape perfectă cu fanaticii anti-Băsescu), Tăriceanu a jucat un rol esenţial în rămânerea României pe un drum în care să primeze moderaţia şi nu procesele de intenţie.

Revenind la imaginea sa publică, fostul preşedinte al PNL a avut şi va avea în continuare de tras de pe urma faptului că este un actor mult mai puţin talentat decât Ion Iliescu sau Traian Băsescu. În plus, el n-a ştiut şi, probabil, n-a vrut să “lucreze” la aroganţa pe care i-au dat-o, de tânăr, clasa socială şi situaţia materială. Or, politica a devenit de mult un spaţiu al spectacolului, în care victorioşi sunt, de obicei, histrionii şarmanţi, în nici un caz distanţii fără simţul umorului.

Aseară, când s-a anunţat câte voturi adunase şi era limpede că pierduse, Congresul PNL l-a aplaudat ca pe un învingător. Patru ani pentru un minut.