Derby-ul sociologic: “U”-CFR

Derby-ul Clujului, “U”-CFR, a cărui nouă rundă se dispută vineri, 24 septembrie, iscă un interes major în oraş pentru că reprezintă mult mai mult decât un meci de fotbal. Tradiţia, simbolurile şi ramificaţiile politico-financiare ale celor două echipe fac din această întâlnire o adevărată radiografie sociologică. În spatele lor se află două sisteme şi două concepţii diferite, însă ambele sunt reprezentative pentru Transilvania şi, în general, pentru România de azi şi dintotdeauna.

“Universitatea e echipa românilor, iar CFR, a ungurilor”. Cât adevăr e în acest clişeu? Pentru a răspunde, trebuie să ne întoarcem cu peste 100 de ani în urmă, la KVSC (Kolozsvari Vasutas Sport Club – Clubul Sportiv al Feroviarilor din Cluj), grupare înfiinţată în 1907 pe care clubul din cartierul Gruia o declară, pe propriul site, drept “precursoarea CFR-ului de astăzi”.

Până la preluarea echipei de către Paszkany Arpad, nimeni nu auzise de KVSC, ceea ce a alimentat speculaţiile că patronul de etnie maghiară se revendică intenţionat de la o perioadă în care Clujul şi Transilvania făceau parte din Imperiul Austro-Ungar. Imnul oficial al CFR-ului începe aşa: “De la ’907, am fost primii puşi pe fapte/, Cu echipa Clujului, mândria Ardealului”. De altfel, accentul pe ardelenism, pe identitatea regională, este unul dintre principalele atribute ale brandului CFR Cluj.

Echipa Universitatea Cluj a fost înfiinţată în 1919, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Percepută, în consecinţă, ca unul dintre simbolurile locale ale României Mari, “U” şi-a întărit această identitate printr-o mutare istorică, petrecută după Dictatul de la Viena: între 1940 şi 1946, echipa “Şepcilor roşii”, jucători şi antrenori, s-a refugiat la Sibiu, continuând să joace în campionatul românesc, ca formă de rezistenţă şi de afirmare a fidelităţii naţionale. “Haide U! Eşti mândria unor inimi româneşti”, sună un fragment din imnul echipei care, la începuturi, a fost una pur studenţească.

Este CFR echipa maghiarilor din Cluj?

Şi da, şi nu. Cartierul Gruia, aflat în apropierea gării, s-a închegat după război în jurul unor străduţe de case construite pentru lucrătorii feroviari. Din această perspectivă, a suporterilor proveniţi în special dintre ceferişti, s-ar putea stabili o filiaţie între KVSC şi CFR. Altfel, ea nu există: microbiştii maghiari, ca grup, au apărut la stadion odată cu Paszkany. (Când echipa juca în Divizia C, la meciuri mai veneau doar bătrânii din cartier şi două-trei sute de curioşi). În primii ani după promovarea în Liga 1, cei mai fideli fani maghiari, care aveau propriile steaguri şi îndemnuri, se adunau în stânga tribunei principale, făcând “opinie separată”. După modernizarea arenei, ei s-au mutat la peluză, alături de cei români, iar, acum, CFR are e o singură galerie, care nu ţine cont de etnie.

Dar principalul motiv pentru care CFR Cluj ar putea fi percepută drept “echipa ungurilor” nu sunt suporterii, ci acţionarii. E limpede că maghiarii din Cluj se simt mult mai aproape de clubul din Gruia, însă ei nu au vreun efect asupra imaginii clubului. Ceea ce contează este numele principalului finanţator, Paszkany Arpad, a cărui lansare în marile afaceri, produsă la finele anilor ’90, se leagă de brandul Polus şi de cel mai bogat om din Ungaria, Demjan Sandor, care controlează concernul imobiliar TriGranit. Şi mai contează venirea alături de echipă a unor companii clujene controlate de etnici unguri, dintre care cea mai importantă ar fi Energobit. Acestea sunt elemente concrete în sprijinul “tezei” că CFR este apropiată cercurilor maghiare.

Cu această “genealogie”, contestată sau nu, CFR Cluj a obţinut, într-un timp foarte scurt, performanţe unice în fotbalul românesc (2 titluri, 3 Cupe, 2 participări în Champions League). Aceste rezultate sunt invidiate nu doar de marile cluburi din Capitală, dar şi, bineînţeles, de rivala din oraş, al cărei unic trofeu rămâne o Cupă a României din 1965. În plus, conducătorii din Gruia au reuşit să creeze la meciuri o atmosferă care poate fi model de civilizaţie pentru orice echipă din prima ligă. Pe stadionul “Dr. Constantin Rădulescu” vin acum mii de femei, mai ales tinere, iar clubul este primul din ţară care a interzis consumul de seminţe – măsură care, cu puţin timp în urmă, ar fi părut de neconceput.

Duelul sloganurilor

În ciuda ascensiunii sale spectaculoase, sau poate tocmai datorită ei, CFR are o mare problemă, sesizată atât de şefii clubului, cât şi de observatori din mediul intelectual: îi lipseşte “sufletul”, n-are un nucleu simbolic cu care fanii să se identifice. “Cu excepţia fidelilor din anumite cartiere sau zone profesionale, suporterii de azi ai CFR-ului sunt oportunişti asemeni mie. (…) Mulţi fac parte din categorii sociale născute odată cu postcomunismul, nu neapărat cu pregătire academică, dar cu flexibilitate ocupaţională şi cu un spirit antreprenorial dezvoltat. Adeziunea la noul club s-a făcut şi în termenii acestei identificări cu o investiţie de succes”, scrie, pe blogul personal, conferenţiarul universitar Ciprian Mihali, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii “Babeş-Bolyai”.

Poate nu este întâmplător că sloganul CFR-ului, “Onoare muncii grele”, duce cu gândul mai degrabă la ascendenţa proletară şi la o anume austeritate de tip protestant. Între această expresie aridă şi cel mai cunoscut slogan al Universităţii Cluj – “Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U” -, deosebirea este ca de la pământ la cer.
“U este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului”, scrie, tot pe propriul blog, profesorul şi sociologul Vasile Dâncu, unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai “Şepcilor roşii”.

Cum a reuşit “U”, cu puţine succese notabile, să rămână totuşi în inimile clujenilor, care i-au fost alături, cu miile, şi după repetatele retrogradări în “B”, ba chiar şi la prăbuşirea în Divizia C, când Ioan Ovidiu Sabău a făcut acel gest de rară generozitate, întorcându-se ca antrenor pentru a salva echipa adolescenţei sale? Poate că acesta e cuvântul-cheie: generozitate.
O generozitate care s-a născut în anii ’20-’30, imprimată de marii intelectuali care au gândit nu doar sportul clujean, ci întreaga aşezare universitară a oraşului, o generozitate pe care generaţiile succesive de studenţi veritabili care au îmbrăcat tricoul alb-negru au păstrat-o până prin anii ’80, cu un vârf istoric în deceniul şapte, purtând semnăturile Ivansuc, Adam sau Câmpeanu.

După 1989, traiectoria Universităţii Cluj a fost viciată de bani – investiţi, spălaţi, mulţi, prea puţini, câştigaţi şi pierduţi. De la prosperitatea găunoasă oferită de Banca Dacia Felix în anii ’90, trecând prin anii tulburi în care echipa a fost susţinută, la nivel de avarie, de administraţia locală, s-a ajuns la “flama” de azi, când, într-un singur an, fostul acţionar dinamovist Florian Walter a reuşit să ducă echipa dintr-o mediocră a ligii secunde printre surprizele ediţiei 2010-2011 a primei divizii. Puţini sunt cei care mai păstrează vreun gust amar în urma dubioaselor victorii care au rezolvat promovarea. Pentru majoritatea “ultraşilor” săi, important este doar că “U” a ajuns în Liga 1 şi că se poate bate din nou cu rivala din Gruia, campioană en-titre.

Oglinda conflictului politic

Derby-ul “U”-CFR are şi interesante ramificaţii politico-financiare. Cele două echipe sunt “terminaţiile” sportive ale celor două grupuri de influenţă care domină Clujul. Până la venirea lui Walter ca acţionar majoritar, “U” a fost susţinută de Banca Transilvania şi “tutelată” de personalităţi din PSD şi PNL (de pildă, fostul ministru de Interne Ioan Rus). De cealaltă parte, CFR Cluj, prin patronul său, a beneficiat (în schimbul sponsorizării partidului) de “graţiile” PDL, începând din mandatul de primar al lui Emil Boc. Pentru cei care nu-şi mai amintesc, Paszkany este “cetăţeanul din Cluj” al cărui memoriu a trezit, prin 2007, atenţia preşedintelui Băsescu.

Dar nu numai la nivelul separării putere-opoziţie se regăseşte rivalitatea celor două, ci chiar şi în taberele din interiorul principalului partid de guvernământ, al cărui fief este Clujul. (PDL deţine majoritate atât în Consiliul Local Cluj-Napoca, cât şi în Consiliul Judeţean, precum şi toţi parlamentarii aleşi în colegiile din municipiu.) Astfel, preşedintele forului judeţean, Alin Tişe, a fost director executiv la “U” Cluj în urmă cu trei ani şi, aşa cum se întâmplă frecvent în România, “grupul” său se află într-un conflict mocnit cu cel condus de primarul Sorin Apostu (PDL-ist şi el), care a fost huiduit la festivitatea de lansare a “Şepcilor roşii” pentru că se afişase de mai multe ori, alături de Paszkany, în tribuna oficială a CFR-ului.

Să mai spun că stadionul pe care va juca “U” din 2011, aflat în fază avansată, se construieşte cu fonduri de la Consiliul Judeţean (şi este “pana de la pălărie” a lui Tişe), în timp ce acţionarii CFR-ului au investit peste 20 de milioane de euro în aducerea arenei din Gruia la standardele UEFA? Mai e nevoie de alte argumente pentru încărcătura simbolică a derby-ului clujean?

Se confruntă nu doar două echipe de fotbal, ci două mentalităţi, două structuri de putere, două viziuni politice, două concepte complementare: suflet şi trup, spirit şi materie, putere şi opoziţie, public şi privat, naţionalism şi regionalism. Datorită lor, Clujul e un întreg care pulsează.

*

Bonus – o fotografie “istorică”, realizată la tribuna oficială a stadionului CFR şi publicată prin 2005 (dacă-mi amintesc bine) de săptămânalul “Clujeanul”.