Decreţeii, simţul ridicolului şi continua viaţă dublă

Cum definim un individ? După cum și‑a petrecut copilăria sau după cum și‑a petrecut adolescența? Psihologii spun că prima, eu spun că a doua. Ca să fim mai împăciuitori, am putea conveni că, pentru fiecare, copilăria configurează mai ales conduita intimă, dar adolescența ne modelează caracterul, mesajele pe care vrem să le transmitem societății.

Am început cu acest citat, din cel mai recent comentariu semnat de Costi Rogozanu în “Money Express”, pentru că mi-a inspirat câteva idei despre generaţia mea, a decreţeilor, şi despre relaţia ei cu politicul. Costi a văzut cele şase filmuleţe care compun “Amintirile din Epoca de Aur” ale lui Cristian Mungiu şi propune o dublă cheie de vizionare pe care vă las s-o descoperiţi.

În ceea ce mă priveşte, mi-am zis aşa: dacă omul are dreptate, iar raportarea noastră, a decreţeilor, este marcată de experienţa liceului din anii ’80, nu cumva putem găsi explicaţii despre noi, cei de azi? Dacă ducem gândul mai departe, există ceva din atitudinea noastră de atunci care se regăseşte în comportamentul social de la maturitate?

S-o luăm metodic . Ce ne definea pe noi, liceenii din ultimul deceniu al comunismului? În primul rând, viaţa dublă, crearea unei lumi paralele în care să putem găsi izvoare de fericire. Dar asta era valabil pentru majoritatea societăţii, nu numai pentru noi, adolescenţii. Cu mintea de acum, cred că specificul generaţiei noastre era că nu mai credeam în comunism. Mitul se risipise.

În general, părinţii noştri credeau. Trebuie s-o spunem, fără a-i condamna în vreun fel. Ştiau şi ei, vedeau mai bine decât noi, trăiau, înţelegeau că nu e bine, că nu funcţionează, că e inuman şi criminal, dar propaganda prinsese. Nouă, însă, ni se dezvoltase un exacerbat simţ al ridicolului. Ţin minte că el, simţul acesta – pe cât de util, pe atât de îngrăditor – era unul dintre subiectele noastre favorite, dar şi criteriul după care ne judecam reciproc foarte aspru. Iar tot ce era ridicol, de la butaforia oficială de partid şi de stat până la vreun coleg care nu se prindea la bancuri, devenea ţintă a cinismului curăţitor.

Era o lume dură. (Şi simpatică). Pe de o parte, la şcoală, adică în sistemul public din care făceam parte, mimam conformismul, din instinct de conservare. Pe de altă parte, în universul nostru – în care la mare preţ erau, de pildă, Hemingway, Dostoievski, Deep Purple, Queen şi Dire Straits (dar şi folk-ul cântat la chitară, în faţa focului, să recunoaştem ) – în cealaltă realitate, unde vorbeam despre compromis şi ne certam cu privire la diferenţa dintre ce e bine şi ce trebuie să faci în viaţă, acolo domnea simţul ridicolului.

Unde vreau să ajung? La câteva întrebări, care se leagă inclusiv de stadiul în care se află mentalul colectiv – apogeul dezgustului (nu sunt întâmplătoare campaniile care propun “rezistenţă” şi invocă “respectul”). Şi-anume: nu cumva acea viaţă trăită în două lumi, cu refuzul personal al oricărei forme de ridicol, este rădăcină şi pentru dedublarea de azi a decreţeilor? Oare nu acolo trebuie căutată cauza slabei implicări politice a vârfurilor generaţiei noastre?

Nu cumva, cu puţine excepţii, noi, cei de 37-43 de ani, suntem marcaţi de o formulă psihică de tipul “îmi văd de ale mele, restul nu mă (prea) priveşte”? Nu avem de-a face tot cu o metodă de supravieţuire – “nu mă amestec eu în mizeria lor”? Oare nu este acesta unul dintre motivele pentru care generaţia mea este, potrivit unui sondaj de anul trecut, cea mai tradiţionalistă din Europa? Familie, copii, slujbă făcută cu temeinicie, datorie civică şi punct – nu cumva să călcăm pe nisipurile mişcătoare ale ruşinii? Nu este politicul un spaţiu prin excelenţă al ridicolului?