De ce roşesc oamenii. O eroare în matricea darwinistă

Una dintre cele mai simpatice întrebări retorice pe care le-am citit în ultima vreme este aceasta: de ce roşesc oamenii?

“De ce?”, se întreabă uimit biologul Frans de Waal, care predă comportamentul primatelor la universitatea Emory din Atlanta. “Suntem singurele primate care reacţionează astfel în situaţii jenante (ruşine) sau când sunt prinse cu minciuna (vinovăţie). Nu putem să nu ne întrebăm de ce am avut nevoie de un semnal atât de evident pentru a transmite aceste sentimente ale conştiinţei de sine. Îmbujorarea, faptul de a roşi, intră în contradicţie cu manipularea lipsită de scrupule a semenilor. Oare primii oameni au avut de înfruntat presiunea selecţiei pentru a rămâne cinstiţi? Care o fi fost valoarea de supravieţuire?”, continuă profesorul de Waal, intervievat în cadrul unei

Să mă ierte Dumnezeu, dar, mie, interogaţiile de mai sus mi se par cel puţin copilăreşti. Corectaţi-mă dacă greşesc, însă, dacă aşa se pune problema, teoria evoluţionistă este complet nepotrivită (inappropriate, ar zice americanul) pentru a fi folosită ca instrument de înţelegere a omului. Nu că asta ar fi o noutate pentru aceia care nu sunt de acord cu darwinismul.

Să presupunem, însă, că nu ne-am format încă o opinie în această chestiune fundamentală. Să plecăm de la prezumţia de bună-credinţă ştiinţifică. Ce spune specialistul citat? Din două, una: fie capacitatea de a manipula este o trăsătură dobândită anterior celei de a roşi, situaţie în care el nu pricepe cum de a fost posibilă apariţia acesteia din urmă, fie, dacă lăsăm la o parte întâietatea, nu există nici o explicaţie pentru “coabitarea” lor în firea umană.

Pe scurt, nu se poate ca omul să fie şi cinstit, şi intrigant. Să se şi căiască, dar să facă rău în continuare. Aşa ceva, vorba ardeleanului, nu se există. Şi, pentru că realitatea ne spune, totuşi, altceva, vom defini acest mister insolvabil drept “o lacună a teoriei”. KO.