De ce ne urâm conducătorii?

Mi-am amintit această problemă nerezolvată văzând revărsarea de "simpatie" pe care a stârnit-o expediția africană a președintelui Iohannis.

Cred că, dacă am reuși să ne răspundem la această întrebare din perspectivă psiho-istorică, precum într-un act terapeutic, am putea trage foloase politice și strategice, legate mai ales de pacea socială.

Deci, de ce credeți că ne urâm conducătorii cu pasiune și neînduplecați, alimentându-ne această pornire cu tot felul de motive derizorii?

E limpede că ura îi vizează doar pe conducătorii aflați în viață. În relație cu cei morți, ea nu doar că se estompează, ci se preschimbă în recunoștință și, uneori, în adulație însoțită de regrete.

(Aici e de reluat discuția cu privire la cele două mari instanțe care validează valoarea la noi, la români: moartea și Occidentul, una din afara timpului, cealaltă din afara propriului spațiu mental.)

Odată mort, orice conducător trece la noi printr-un proces foarte misterios de răzbunare, reevaluare și reîndrăgostire (nu neapărat în această ordine). E valabil pentru Antonescu, pentru Regele Mihai și pentru Ceaușescu.

În ceea ce-i privește pe conducătorii vii, ei nu beneficiază de "bemoli" cât timp mai mișcă. E surprinzătoare, de pildă, intensa dorință a unora dintre noi de a-l vedea odată mort pe Ion Iliescu (dorință care numai creștinească nu este), combinată cu recurenta nemulțumire că acest eveniment se tot amână.

Când vine vorba despre Emil Constantinescu, în discursul public prevalează presupusa lui cedare în fața "structurilor", nicidecum reașezarea României într-o albie democratică și pro-occidentală.

Apoi, Traian Băsescu nu e iertat nici măcar după 10 ani de când nu mai e la Cotroceni. Iar despre Klaus Iohannis se adună invective care mai de care mai isterice, alimentate, e drept, de absența sa cvasi-totală din spațiul mediatic românesc.

Precizez că nu vreau să-i "scot" pe cei patru președinți. Știu, bineînțeles, că fiecare a comis mari greșeli. Însă cred, cu riscul de a fi înjurat, că fiecare a făcut și mult bine României, prin deciziile sale. Ne găsim într-o situație de stabilitate și libertate și datorită lor.

Deci, de unde atâta ură? E un debușeu pentru neîmplinirile personale? Este conducătorul țării cel mai bun țap ispășitor pentru păcatele noastre, pentru neputințele și întârzierile în a ne face curățenie pe cont propriu?

Sau e acolo un sentiment mai adânc, ceva atavic, care duce mereu la același proces mental? Acum câțiva ani, într-un interviu, Cristi Puiu îmi spunea această idee, că e ceva "primitiv" în faptul că nu ne iubim conducătorii, și că ei știu asta.

Și-atunci se naște o altă întrebare: oare nu îi modifică, pe durata mandatelor, și faptul că ei resimt această ne-iubire? Adică nu ar fi oarecum firesc ca ei să nu mai poată controla trecerea de la depozitar al tuturor speranțelor la "cel mai urât dintre pământeni"?

Deci, încă o dată: de ce îi urâm? E un complex oedipian, o dorință de a-l ucide pe cel perceput ca "tată"? (Freud spune că în această relație se manifestă totdeauna o ambivalență, dragoste amestecată cu ură.)

Sau paternalismul nostru se limitează la supunere și la nevoia de a ne încredința liberul arbitru în mâinile șefului cel mare?