De ce fiul ministrului Plăcintă este subiect de presă

– Pentru că, în momentul în care devine ministru, deci demnitar aflat (teoretic) în serviciul contribuabilului, un om politic trebuie să-şi asume faptul că presa poate afla şi comunica publicului orice element din biografia sa şi a familiei sale.

– Unele informaţii personale sau familiale care nu sunt legate direct de prestaţia sa devin de interes public dacă faptele la care se referă îi pot influenţa comportamentul şi deciziile.

– În cazul de faţă, anturajul şi preocupările “excentrice” ale fiului său o fac pe Sorina Plăcintă şantajabilă atât în ceea ce priveşte imaginea, care ar trebui să fie una exemplară, cât mai ales într-o eventuală operaţiune a unui serviciu secret (românesc sau străin).

– De ce sunt de interes public înclinaţiile homosexuale şi exhibiţionismul virtual ale fiului său? Pentru că acestea, vrem-nu vrem, constituie călcâie ale lui Ahile pentru orice părinte şi, în consecinţă, chiar dacă ea nu ar avea nici o vină în acest sens (aici e de discutat…), Sorina Plăcintă poate fi manipulată de cei care ştiu cum să lovească în acele puncte extrem de vulnerabile.

– Apologeţii progresismului şi ai corectitudinii politice n-au decât să sară câţi stânjeni pot, însă, spre nefericirea lor, românii sunt şi vor rămâne un popor creştin, pentru care teribilismele de tipul “bisericii ateiste” şi afişarea unor simboluri sataniste sunt relevante şi, ca atare, devin informaţii de interes public. Să sperăm că sunt doar teribilisme.

– Argumentul “e treaba fiecăruia ce face sub plapumă” este valabil, într-adevăr, dacă nu avem de-a face cu o persoană publică, însă, în acest caz, faptele nu au rămas sub plapumă, ba, mai mult, au fost prezentate ostentativ, afectând implicit (şi involuntar?) imaginea mamei sale, care este persoană publică. Şi era persoană publică, senator al României, şi înainte de a fi numit ministru. Cine e vinovat? Presa sau fiul?

– Presa, dincolo de aspectul frivol al acestei chestiuni, are dreptul să exagereze anumite aspecte (fapt permis şi înţeles de reglementările UE), dacă o face cu bună credinţă, tocmai pentru a preîntâmpina posibile atacuri de rea credinţă ale unor terţe părţi la adresa statului şi, deci, a comunităţii. Aceasta e una dintre datoriile sale.