Cum au supravieţuit românii: strategii şi tipare mentale

Când văd câtă energie şi câtă inteligenţă a nuanţelor risipesc unii pentru a semnala îngrijoraţi, la cel mai mic val, “accesele” de naţionalism din viaţa publică, “bigotismul” ori “habotnicia”, m-aş bucura să le pot spune, personal, în faţa unui pahar de vin sau a unor beri aburinde, că ei n-ar fi fiind ce sunt, n-ar fi ajuns să fie, în absenţa unor trăsături identitare – transformate în mijloace de rezistenţă – dintre care limba, tradiţiile şi credinţa ortodoxă sunt primordiale.

Acesta e adevărul. Nu e nimic defect în a-l rosti, aşa cum nu e nici o deriziune în a apăra laicitatea statului. La noi, statul n-a fost niciodată în pericol de a fi supusul vreunei instituţii religioase. Dimpotrivă, formele de organizare statală ale românilor n-ar fi existat niciodată şi nu s-ar fi putut coagula major în secolele XIX şi XX fără sprijinul Bisericii, nu numai direct, în relaţia sa cu puterea, ci, în primul rând, ca păstrătoare a legăturii între diferitele forme de a fi român.

*

Aşa am simţit nevoia de a introduce cartea* în care academicianul Mircea Maliţa se întreabă dacă, în istoria românilor, se pot desprinde unul sau mai multe “fire roşii” prin care să se explice “miracolul” – cum l-a numit Gheorghe Brătianu – supravieţuirii noastre ca naţiune. Cum de s-a putut ca, după colonizarea romană, urmată de cei circa o mie de ani de “retragere din istorie”, să se înfiinţeze mici ţări româneşti, şi cum au rezistat ele ulterior, între imperii, alte 6-7 secole – aceasta a fost ideea de pornire a autorului.

Cartea nu este, cum s-ar putea crede înainte de lectură, nici vreo mostră de propagandă, nici expresia unui idealism cu tentă autohtonă. Şi asta pentru că Mircea Maliţa (născut în 1927), deşi nu are notorietatea meritată, este unul dintre ştiutorii României. De formaţie matematică, fost ambasador în SUA şi la ONU, fost ministru al Educaţiei, membru de onoare al Clubului de la Roma (una dintre organizaţiile care prefigurează viitorul lumii), Mircea Maliţa are anvergura pentru a combina documentarea istorică şi profunzimea ştiinţifică, în tentativa de a desluşi tiparele mentale ale victoriilor noastre naţionale.

Această carte este, deci, un demers cognitiv. Mircea Maliţa aplică teorii recente asupra unei sinteze de momente-cheie ale istoriei noastre. Cei care strâmbă din nas când vine vorba de naţiune vor tresări, probabil, aflând că el foloseşte viziuni din genetică şi neurobiologie (de exemplu, teoria memelor, a faimosului autor ateist Richard Dawkins) pentru a interpreta strategiile româneşti de supravieţuire.

Mai mult decât atât, Mircea Maliţa găseşte puncte asemănătoare între strategiile de război (pe care le decelează din marile bătălii) şi strategiile din timp de pace, aşa cum reies acestea din arhivele diplomatice. Nu am să vă dezvălui toate concluziile cărţii, doar un fragment edificator (sublinierile îmi aparţin):

“Comparând cele două arii, armată şi paşnică, ele ne permit să detectăm şi în cazul negocierilor diplomatice tipare care se reproduc în timp şi spaţiu şi care oglindesc şi ele situaţii nesimetrice, în care o parte dispune de de mijloace mai mari de a-şi impune soluţiile favorabile ei. (…) Iată mijloacele prin care reprezentanţii ţărilor româneşti au căutat să contracareze efectele asimetriei, dacă nu îndepărtându-le total, cel puţin diminuându-le sau diluându-le. Într-o expunere succintă, ele sunt: neadmiterea niciunei agende de discuţii în forma ei iniţială, neacceptarea ultimatumurilor prin amânare, câştig de timp, tergiversare, introducerea de subiecte noi, deschiderea de culoare libere pentru acţiuni proprii compensatoare, apelul la terţi, acorduri parţiale şi temporare, dar, mai ales, conservarea nucleului ireductibil cultural care asigură continuitatea şi salvgardarea identităţii. (…)

Această strategie stabilă evolutiv (SSE în literatură, dar, pentru noi, SSS – de supravieţuire) a dus la o situaţie care ar reprezenta un maximin (cel mai bun rezultat dintre cele rele) în teoria jocurilor de sumă nulă. Ea obţine al doilea miracol al existenţei ţărilor româneşti, în regim de teritorii aflate sub jurisdicţia otomană: singurele locuri care n-au fost raiale, adică sub administraţie şi justiţie otomană, în regiunea sud-estică şi chiar centrală a Europei. Ele nu au fost niciodată paşalâcuri, în timp ce toate capitalele din jurul nostru, la un moment sau altul, au avut acest statut: Sofia, Belgrad, Budapesta, ca şi ţinuturile greceşti sau macedonene.” (pag. 256-257)

*

Cum se poate explica raţional apariţia, dar mai ales asimilarea, într-o comunitate trans-istorică, a unor tipare mentale destinate supravieţuirii? Cum de, urmărindu-le pe sute de ani, există tactici similare în victoriile românilor, atât pe plan militar, cât şi politic?

Aceasta este una dintre cele mai provocatoare chestiuni ale cărţii, pe care Mircea Maliţa încearcă s-o acopere cu argumente extrase din descoperiri proaspete ale ştiinţei. E vorba, printre altele, de conceptul de memorie colectivă, abordat nu doar etnologic sau antropologic, în raport cu obiceiurile conservate, ci dintr-o perspectivă foarte actuală, a funcţionării creierului, despre care autorul spune, de altfel, că va fi tema dominantă a acestui secol.

* Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român, editura Corint, Bucureşti, 2010

*

P.S. Mircea Maliţa vorbeşte despre această carte într-un interviu foarte amplu pe care-l puteţi asculta aici.