Crocodilul naţional
“Era de aşteptat”. “Cum a dat de un adversar puternic, cum a pierdut”. “Cronica unei înfrângeri anunţate”.
Reacţiile de mai sus, foarte frecvente după ce Lucian Bute a pierdut centura mondială, vorbesc despre nevoia noastră aproape patologică de confirmări. Sunt mecanisme care se declanşează în faza a doua, a frustrării: dacă “delegatul” în care ne-am investit speranţele n-a câştigat, nu ne rămâne drept hrană decât “iluminarea” că era în firea lucrurilor să se întâmple aşa, iar noi, scepticii, prevăzuserăm înfrângerea.
Astfel, echilibrul este restabilit, iar amăgirea şi-a făcut datoria încă o dată, ca o porţie de cartofi prăjiţi cu cotlet.
*
Naţiunea are metabolism de crocodil: poate răbda mult şi, pentru că nu are nimic în vintre, foamea prelungită îi tot reaminteşte gusturi anterioare. Iar în cazul unui atac ratat, vinovată e victima care scapă. Ea e călăul stabilităţii.
Dar şi când prinde o antilopă, crocodilul naţional se satură cu săptămânile. Un triumf extern e o pradă înfulecată pe de-a-ntregul.
*
Din acest mecanism pervers, prin care cel care ne făcuse fericiţi până mai ieri devine brusc luzăr predictibil, lipseşte înţelegerea fenomenului pe care îl numim “victorie”.
Pentru că ignorăm deseori, şi cu atât mai mult după o mare dezamăgire, faptul că înfrângerile sunt regula. Nu e nici o filosofie aici: ceea ce ne defineşte e puterea de a merge mai departe în ciuda repetatelor eşecuri, a problemelor rezolvate parţial, a împlinirilor “trase de păr” ca să iasă la socoteală şi să putem extrage energie de undeva.
Victoria este excepţie, iar un victorios capabil să reproducă succesul, mai ales la un nivel internaţional, este la fel de preţios precum un izvor de apă vie. Dacă vrea să reprezinte o comunitate şi să se lase asimilat de ea, victoriosul îi asigură glucide simbolice pentru zeci, dacă nu pentru sute de ani. Ca şi cum o turmă de antilope şi-ar dărui constant câte o surată crocodilului despre care ştiu că le aşteaptă – răbdător şi atât de nerăbdător – la locul de adăpat.
Orice victorie personală vesteşte un sacrificiu în colectiv.
*