Copiii internetului: ce-i defineşte şi cine-i cucereşte

Zilele trecute, am fost, toată familia, să vedem un film de desene animate 3D. La mall, bineînţeles. Nu era prima oară şi sper să nu fie nici ultima. Dar, pe măsură ce înaintam în poveste, trăiam, mai limpede ca oricând, sentimentul că adolescenţii şi copiii noştri sunt total expuşi unor modelări mentale cu obiective precise, pe care ei nu le cunosc pentru că nimeni şi nimic din agenda publică nu li se adresează.

În România, adulţii prezentului şi cei ai viitorului se pot întâlni la cină, eventual în weekend, însă în mass-media, mai deloc.

Acesta nu e un text despre clasicul conflict dintre generaţii. Nu “tineretul din ziua de azi” mă îngrijorează, ci noi, “bătrânetul”, de la părinţi şi profesori până la politicieni şi oameni de cultură, pentru că nu le vorbim copiilor despre ceea ce văd, pentru că ei şi lucrarea asupra minţilor lor nu figurează între marile teme oficiale faţă de care ne încrâncenăm cotidian.

De parcă n-ar fi îndeajuns că lumea în care s-au născut favorizează refugiul, “nişa” personală, în ultimă instanţă autismul, îi mai abandonăm şi noi, incapabili sau nepăsători în a le propune repere.

M-am întrebat: ce element cultural defineşte această generaţie, ce îi reprezintă simbolic pe elevii şi studenţii care petrec ore întregi pe Facebook, messenger sau Youtube şi care se întâlnesc la mall pentru fast food şi pentru cel mai recent blockbuster de la Hollywood?

Iar răspunsul pe care l-am găsit este fragmentul viral, clipul sau linkul pe care şi-l dau de la unul la altul, bucăţica de neobişnuit care-i entuziasmează momentan sau măcar le trezeşte puţin atenţia.

Precum în jocurile video, unde un luptător slăbit sau o navă avariată au nevoie să “înghită” nişte energie vitală pentru a trece la nivelul următor, “copiii” internetului se animă doar când sunt “vrăjiţi” de o reclamă simpatică, de o fotografie deosebită, de un citat inspirat sau de orice alt crâmpei uimitor pe care-l pot trimite în reţea şi comenta ulterior.

Asta au înţeles, printre altele, ziarele tabloide şi televiziunile comerciale. Important e să extragi din realitate, sau să inventezi, mici piese susceptibile de a stârni surpriză, ca nişte puncte de maxim pe sulul acela unde sunt desenate cutremurele. Gândiţi-vă cine alimentează presa cu “virale” şi-i veţi avea brusc în faţa ochilor pe toţi aceia de care ne plângem că au devenit modele pentru copiii noştri. Gândiţi-vă apoi câţi dintre politicieni (sau dintre consilierii lor presupus creativi) şi câţi dintre liderii de opinie, scriitorii şi artiştii noştri procedează viral pentru a-şi face auzite mesajele şi în rândul tinerilor; şi veţi înţelege cum ne rupem de această generaţie, cum nu mai răzbatem până la ea.

Mai departe. Messengerul, reţelele sociale, Facebook, twitter şi celelalte sunt doar mediul, canalul de comunicare, doar forma prin care ne sunt cuceriţi copiii. Ele nu oferă conţinut propriu, ci asigură cadrul unde se exercită şi impune cultura virală. Modelarea mentală are loc în faţa televizoarelor şi în cochetele săli de la multiplex.

După cum îi arată şi înţelesul iniţial, multiplexul e un sistem folosit pentru transmiterea simultană a mai multor mesaje. Şi cu asta ajungem la rolul Hollywoodului, care e furnizorul de conţinut pentru lumea viitorilor adulţi. Două sunt trăsăturile esenţiale ale producţiilor de impact din ultimii ani: diversificarea nivelurilor de lectură şi fascinaţia indusă de tehnologie. Dacă, după vizionarea unui asemenea film, unui tânăr nu îi sunt decriptate trimiterile cultural-istorice, originea ideilor şi a temelor dominante, el va fi conştient doar de stadiul vizibil al scenariului: acţiunea şi spectacolul efectelor speciale.

La acest vid mă refeream la început: nimeni şi nimic din agenda publică nu se “coboară” către generaţia în formare pentru a-i explica “binele şi răul” la care este expusă în interacţiunile sale cu “armata” hollywoodiană. Aproape nicăieri nu se vorbeşte despre tendinţa globală pe care o construiesc majoritatea filmelor destinate publicului de 12-25 de ani, tendinţă care ar putea fi rezumată astfel: să fii om nu mai e destul.

Să fii doar om e cam plictisitor.

Acesta e cel mai puternic mesaj pe care-l transmite industria americană de film. Umanul, doar el, nu e atrăgător, nu e cool, nu (mai) prezintă suficient interes şi nu mai e în stare să rezolve situaţiile dificile. Copiilor li se propun însă două “soluţii” pentru această normalitate fadă: 1) magia; 2) celebritatea. Încet, încet, cu complicitatea indolentă a societăţilor, Hollywoodul modifică percepţia asupra lumii şi ne (rea)duce într-un soi de Ev Mediu tehnologic, dar dominat de vrajă, cu toate sensurile acestui ultim cuvânt.

De la Harry Potter la Batman, de la sirenele Cleo, Emma şi Rikki din “H2O” la “Magicienii din Waverly Place” (acestea două, seriale de mare succes pe Disney Channel), laolaltă cu vampirii erotici şi cu justiţiarii robotizaţi, modelul care li se “vinde” copiilor este supraomul, o fiinţă în general asemănătoare cu noi, ăştia, dar dotată cu “puteri”. (Nietzsche s-ar urca pe o mătură de invidie…) Iar dacă magia nu e, totuşi, accesibilă, rămâne varianta vedetei, tot un fel de supraom, cu o viaţă de invidiat şi, eventual, câteva, neglijabile, mici neajunsuri.

Există contraponderi la această galaxie hipnotică? Da. Doar două au mai rămas. Familia şi cărţile. Doar de acolo mai pot copiii să afle rădăcinile actualelor poveşti ambalate 3D, miturile originale şi interpretările lor deviante. Din păcate, Biserica şi şcoala par ieşite în afara dezbaterii publice, din lipsă de reprezentanţi care să poată vorbi în limbajul noilor generaţii, politicienii sunt cramponaţi în metode şi discursuri destinate pensionarilor, iar presa supravieţuieşte într-un univers paralel cu viaţa virală a adolescenţilor.

Internetul asigură forma, iar Hollywoodul livrează conţinutul. Având aceste condiţii îndeplinite, copiii noştri se plictisesc să ne mai semene. Hocus pocus.

*