“Celălalt trup”, de Pavić: modelul hristic şi fâşia omului

V-am mai spus că, dacă ar fi să aleg un singur scriitor care mi-a răsturnat, la maturitate, toate lecturile anterioare – lumea aceea de sine stătătoare a cărţilor citite, pe care ţi-o creezi, îmbogăţeşti şi aperi într-o cetate a sufletului – acela ar fi sârbul Milorad Pavić. Pe care l-am descoperit prin “Dicţionarul khazar”, capodopera sa, iar apoi l-am căutat şi l-am lăsat să mă găsească în toate celelalte romane traduse în româneşte – “Peisaj pictat în ceai”, “Partea lăuntrică a vântului”, “Ultima iubire la Ţarigrad”, “Mantia de stele”.

De aceea, pentru mine, apariţia unui nou roman de Pavić este o sărbătoare. Abia aştept să mi-l cumpăr, să-l duc acasă şi să-l ţin aproape, îmi prelungesc aşteptarea până seara, să-l degust ca pe o băutură rară, încerc să nu-l înfulec într-o noapte şi nici să nu-l deschid în timpul zilei. Aşa am făcut cu “Celălalt trup”. Şi bine am făcut.

Am savurat fiecare pagină, fiecare dintre metaforele uimitor de simple şi totodată contrariante care definesc scrisul lui Pavić. M-am întors avid în atmosfera aceea a trecutului încărcat cu miracole, unde bărbatul e chinuitul căutător al marilor răspunsuri, iar femeia le ştie deja. Unde el îşi doreşte dragostea, dar se teme să o cunoască, iar ea i-o dăruieşte şi-l călăuzeşte printre spaime.

“Celălalt trup” e povestea a trei bărbaţi – un monah şi un editor de carte care au trăit în secolul al XVIII-lea, al treilea, contemporan cu noi, fiind un alter ego al autorului – care, prin mijlocirea femeilor care-i iubesc, ajung în preajma unuia dintre misterele definitorii ale lumii: există şi un alt trup, un trup de duh, în care sufletul se mută după moarte? Putem afla adevărul despre el? Putem să-l îngrijim din timpul vieţii, depinde curăţia lui de faptele noastre de acum? Ce este veşnicia şi ce se petrece la întâlnirea ei cu timpul?

După Înviere, Hristos li se înfăţişează ucenicilor săi într-un alt trup, iar ei nu-L recunosc în prima fază, scrie Pavić. Ca să fie recunoscut, El le arată părţi din trupul Său lumesc, trupul “trupesc”, şi abia atunci ei Îi cad la picioare şi mărturisesc minunea Învierii. Hristos este singurul care poate să-Şi contopească trupul pământesc şi cel de lumină, crede Pavić. Omul, nu.

Omul care vrea să ştie, frământatul, căutătorul, e mereu pierdut şi oricând în pericol pe fâşia de frontieră dintre magie şi mistică, dintre demoni şi îngeri, rupt între ispita de a afla înainte de vreme şi credinţa că trebuie să existe, totuşi, “celălalt trup”. Bărbaţii lui Pavić ar vrea şi n-ar vrea, ba se lasă, ba rezistă, se iluzionează că înţeleg şi habar nu au. Sunt oameni, deci sunt slabi. Femeile, în schimb, ştiu ce ştiu. Ele, şi când caută, ştiu ce caută. Nu bâjbâie. Dar şi ele sunt slabe.

Şi ce îşi doresc atât bărbaţii, cât şi femeile? Ce vrem noi pe lume? Dragoste, fericire, sănătate. O spune Pavić, nu eu. Sunt trei variante pentru fiecare om. Le poţi avea pe toate? O implică vreuna pe alta? Care? Şi care e legătura cu celălalt trup? Există tehnici magice prin care poţi să ajungi la ceea ce ţi-e scris? Când e viaţa şi când e moartea?

Vă spun un singur secret: şi cărţile pot fi “celălalt trup”. Aceasta e una dintre ele. Pentru autor sau pentru noi?

P.S. Imaginea de pe copertă este cât se poate de neinspirată. Romanul lui Pavić n-are nici o legătură cu ea.