Cea mai eficientă lovitură de stat: România, 2009

Dacă una sau mai multe puteri străine ar reuşi, cumva, printr-o strategie genială şi imposibil de contracarat, sau prin agenţii săi infiltraţi la cel mai înalt nivel al executivului, să lase fără şefi toată structura din teritoriu a administraţiei publice, să bulverseze mii de instituţii dintr-o ţară, care apoi, timp de o lună şi mai bine, să se mişte ca găina cu capul retezat, aş zice că ar fi vorba, fără urmă de îndoială, de o strălucită lovitură de stat.

În România e suficientă o ordonanţă de guvern.

Nici eu nu mi-am dat seama decât după ce m-am oprit un minut şi m-am detaşat. Şi vă rog şi pe dumneavoastră să faceţi la fel. Poate nu realizăm cu ce decizie avem de-a face. Guvernul României, învestit cu putere executivă de un parlament ales prin voinţă populară liber exprimată, îi destituie pe toţi directorii instituţiilor judeţene aflate în subordinea ministerelor, lăsând toată ţara în derută administrativă timp de mai multe săptămâni. Repet: dacă acesta ar fi scenariul unui film de spionaj despre destabilizarea unui biet stat din lumea a treia, în vederea preluării controlului asupra sa, mai c-aş crede. Dar aşa?

Despre ce evoluţie mentală şi economică mai putem vorbi când reţeaua de competenţă care trebuie să asigure funcţionarea normală a societăţii este scurtcircuitată chiar de către cei de la mentenanţă? Cum să nu fim o ţară strivită de blestemul meşterului Manole dacă, ignorând mereu că omul sfinţeşte locul, decapităm periodic toate structurile care abia ce prinseseră cheag? Cât timp mai aşteaptă breslele până să se organizeze şi să devină nuci incasabile în orice cleşte politic?

Cum vii tu, prim-ministru, să declari nonşalant că “pe noi ne interesează performanţa managerială”, deşi eşti conştient că, după cele 32 de zile în care posturile de conducători sunt desfiinţate, viitorii directori coordonatori vor fi evaluaţi printr-un test organizat de ministerul căruia i se subordonează şi apoi numiţi de acelaşi minister?

Şi, încă o dată, pentru că nu pot accepta, nu mă pot obişnui cu ideea, în ce altă ţară din lume s-a mai pomenit ca toate serviciile deconcentrate ale statului să nu aibă şefi timp de 32 de zile? Şi oare cât de des se vor ciocni cap în cap funcţionarii publici, şi cu ce efecte asupra economiei naţionale, ţinând cont că, la noi, aproape nimeni nu-şi asumă răspunderea în absenţa şefului, mai ales când e vorba de instituţii de stat?

De ce trebuie ca inspectorul şcolar general să fie activist de partid? Ca să-i oblige pe directorii din subordine să facă politică în cancelarii? De ce e nevoie de politruci la direcţiile de sănătate? Ca să controleze prioritar companiile celor care nu cotizează la partidul corect? De ce sunt dezorientate şi dezbinate gărzile de mediu, inspectoratele pentru situaţii de urgenţă şi casele de pensii prin numirea unor şefi a căror singură legătură cu aceste domenii este că “trebuie şi ei să primească ceva”?

În aceste condiţii, mai putem aştepta profesionalism şi respectarea contribuabilului de la nişte servicii publice aflate mereu în reorganizare, dominate de frustrări personale şi măcinate de inevitabile reacţii vindicative? Există vreo lovitură de stat mai eficientă decât aceasta?