Brazil de noapte (9): Bara lui Jara
De ce a fost eliminată Chile? De ce pleacă acasă echipa mai bună? De ce şutul lui Pinilla din minutul 120 a nimerit bara? De ce Jara şi-a dat autogol şi tot el a ratat ultimul penalty, trimiţând în bara aceleiaşi porţi zguduite de Pinilla? Nu ştim să răspundem acestor întrebări şi poate de aceea fotbalul e atât de misterios, are căile sale de a face dreptate, peste ani, şi de a răsplăti suferinţe şi ghinioane. Dar cine-i va mai urmări pe Pinilla sau pe Jara să afle în ce fel?
Brazilia – Chile 1-1 (1-1), 3-2 la penaltiuri. Au înscris Jara (autogol), respectiv Alexis Sánchez.
Poate că acest Mondial ar fi eşuat dacă Brazilia, ca favorită şi gazdă, ar fi fost eliminată în optimi. Pentru că undeva, în “spatele” minţii, mai toţi ne dorim ca în fazele superioare să ajungă cele mai importante echipe, iar încărcătura emoţională şi presiunea palmaresului să ducă la meciuri “istorice”. (Oare ce interes ne-ar stârni semifinalele Columbia-Algeria şi Grecia-Elveţia?)
Dar, pentru o naţională precum Chile, o asemenea şansă şi un asemenea joc coerent s-ar putea să nu se mai lege şi, oricum, mulţi dintre cei aflaţi acum pe teren nu le vor mai fi părtaşi. (Dacă ar putea fi transcrise sau vizualizate, gândurile învinşilor la finalul unei astfel de partide ar forma o detaliată hartă a tristeţii…)
Aşa cum v-am mai spus, acest Mondial e unul atipic pentru mine. Nu doar că nu ţin cu nimeni (de pildă, m-aş bucura pentru mexicani să ajungă cât mai sus, dar cum să plece Olanda?), însă, după ce le-am luat la rând, nu pot să afirm nici măcar că X sau Y ar merita, fără discuţie, să joace finala. Ce să mai zic despre câştigătoare…
Şi-atunci, din dorinţa de a avea un reper, de a raporta la ceva această situaţie neobişnuită (vedeţi cum încercăm să punem în sertare ceea ce nu pricepem?), am căutat un pattern istoric. Există caracteristici comune ale echipelor care au devenit campioane mondiale?
Vestea bună e că am găsit mai multe similarităţi. Cel puţin de la ediţia 1990 încoace, câştigătoarele au avut:
1) forţă netă de joc încă din faza grupelor (ceea ce nu se întâmplase, de pildă, cu Italia din 1982, care, cu trei egaluri, abia se calificase);
2) un stil limpede, fără oscilaţii majore de atitudine între meciurile de început şi fazele finale;
3) cel puţin un lider la mijlocul terenului (Matthäus în 1990, Dunga în 1994, Zidane în 1998, Rivaldo şi Ronaldinho în 2002, Pirlo în 2006, Xavi în 2010);
4) poate cea mai importantă caracteristică – “coloană vertebrală” provenită din aceeaşi generaţie, care se apropia de vârsta de 30 de ani (Brehme-Matthäus-Littbarski-Völler în 1990, Taffarel-Dunga-Raí-Romario-Bebeto în 1994, Barthez-Desailly-Thuram-Zidane-Deschamps în 1998, Cafú-Roberto Carlos-Rivaldo-Ronaldo în 2002, Buffon-Cannavaro-Gattuso-Pirlo-Totti în 2006, Casillas-Puyol-Xavi-Villa în 2010).
Ştiu, există măcar un cititor, out there, care-mi va spune că e greşit şi ridicol să cauţi asemenea legături după ce faptele s-au petrecut, dar, asumându-mi eroarea acestei inducţii ulterioare, cred, totuşi, că Mondialele au făcut dreptate unor generaţii şi au reprezentat şansa de a intra în istorie a celor mai buni fotbalişti. (Inclusiv România lui Hagi îndeplinea cele patru criterii…)
Care e vestea proastă? (Aici, s-ar putea ca acel cititor să zâmbească încântat). Că, la această ediţie 2014, nu ştiu să existe vreo echipă care să bifeze toate cele patru puncte de mai sus. Dacă e aşa, atunci vom asista la o premieră. Şi, cine ştie, poate şi fotbalul intră într-o epocă nouă, una “asimetrică”, în care hazardul şi imprevizibilul (gen “bara lui Jara”) preiau controlul categoriilor, iar crearea de scenarii devine mult mai importantă decât raţionalizarea trecutului.
*