Brazil de noapte (17): Final
Mi-au zis şi prietenii: “Trebuie să tragi o concluzie”. Nu poţi lăsa un serial aşa, în aer, n-ai voie să nu pui punct la capătul unei fraze destinate altcuiva. Ce-i drept, ştiam şi eu – cum să nu ştiu? – că se cuvine să scriu ceva după finală, dar nu eram mulţumit cu abordarea la care mă gândisem. Pentru că sfârşitul ar trebui să fie apoteotic, nu?
Acum însă, dacă tot mi-au zis şi prietenii, vin cu o întrebare: de ce avem nevoie de “concluzie”? E (mai) bine să faci un bilanţ? Ce se pierde şi ce se câştigă?
Germania – Argentina 1-0 (0-0), după prelungiri. A înscris Götze.
În ce situaţie nu poţi să nu “tragi o concluzie” ori să nu “desprinzi învăţăminte”? Atunci când ai de-a face cu un proces cuantificabil, cu un şir numărabil, cu o derulare logică ori cu un fenomen exclusiv raţional (există aşa ceva?
Dar dacă vorbim despre existenţă, dacă lucrăm cu stări imposibil de descris, cu inefabilul, cu aşa-numitele qualia (senzaţia creată de lectura unei cărţi ori de vederea unui tablou, îndrăgostirea sau, de ce nu, ceea ce simţim la înscrierea unui gol), oare mai e cazul, oare mai putem să “tragem linie”?
Întrebarea e valabilă chiar şi pentru procesul de învăţare, pentru că, la o primă privire, acesta pare a fi unul dintre cazurile ce reclamă sinteze: elevul/studentul/ucenicul are înclinaţie spre aia şi ailaltă, se chinuieşte la materia X, e antitalent în domeniul Y, dă randament în condiţii de stres sau nu, e creativ sau nu, în concluzie merită nota cutare.
Dar omul nu pierde nimic dacă nu e evaluat, apreciat şi îndosariat la sfârşitul unui capitol sau după o anume perioadă. A fi pus într-o căsuţă nu e un câştig, dimpotrivă. Ceea ce a învăţat despre lume e tot acolo, neschimbat. Rezumatul strică povestea, iar “concluzia” nu doar că nu e necesară, dar mai şi limitează.
“Bilanţul” e relevant pentru sistem şi aproape irelevant (sau chiar dăunător) pentru persoană.
Deci, de ce “trebuie” să tragi concluzii? De ce să nu laşi lucrurile în aer? De ce să dai mură-n gură? De ce să extragi esenţialul, să încadrezi, să categoriseşti? Poate pentru că moartea e şi ea o lăsare în aer, a celor apropiaţi, a lucrurilor începute, a dorinţelor amânate. Şi-atunci, pentru că vrei să rămâi cu ceva şi să existe un sens, defineşti nespusul. Îl defineşti ca să ţi-l aproprii, ca să fie al tău, măcar un pic, şi, definindu-l, îl stafideşti.
De ce să nu păstrezi acea amintire nefotografiată, acel dialog neexplicat, acele culori neseparate, acei fluturi nedoborâţi – fragmentul, secretul, reţinerea?
Să luăm ca exemplu o carte. Să luăm ca exemplu un cântec, un miros, ciocolata, îmbrăţişarea, fotbalul. Viaţa neştiută a oricărui om.
*