Barcelona: revoluţia tradiţiei

Ce-ar mai fi de zis după această finală extraordinară? Superlativele sunt uzate, pentru că Barcelona modifică direcţia fotbalului.

1) Ca industrie. Eliminarea frontierelor de transfer şi, apoi, anularea plafonului de jucători străini într-o echipă au transformat radical acest sport în ultimii 15 ani. Suporterii, mai ales cei din marile campionate, au ajuns să se obişnuiască inclusiv cu posibilitatea ca niciun fotbalist autohton să nu facă parte dintre titulari. Globalizarea a fost însoţită de explozia sumelor de transfer, apogeul fiind atins de Chelsea (cu banii lui Abramovici), de Real Madrid (sub mandatul lui Florentino Pérez) şi, mai nou, de şeicii care au cumpărat Manchester City.

Barcelona impune un alt model, mult mai aproape de tradiţia fotbalului şi de sufletul suporterilor, dar şi mult mai ieftin, pe termen lung: investiţia în propria şcoală şi, în consecinţă, formarea unui nucleu de sportivi care se cunosc şi joacă împreună din copilărie. Acest model răstoarnă tendinţa de a plăti zeci şi sute de milioane pe vedete şi arată că plombarea continuă a posturilor deficitare cu străini care au nevoie să se acomodeze este o metodă mult mai şubredă, deoarece necesită o răbdare pe care marii patroni nu par să o mai aibă.

2) Ca sport. O altă prejudecată sfărâmată de Barcelona în aceşti ultimi ani este că echipa trebuie să tindă spre o medie de înălţime cât mai mare şi că fotbaliştii “ideali” ar fi nişte ciolănoşi laţi în spate combinaţi cu atleţi care fug 90 de minute încontinuu. Nişte “nordici” lipsiţi de fantezie şi gata de sacrificiu, nu doar în apărare şi în atac, dar şi în linia de mijloc, acesta era “obiectivul” pe care-l propovăduiau mulţi antrenori şi care părea să dea roade în deceniul trecut.

Şi vine Barcelona şi, cu o echipă de “pitici”, elimină centrările pentru atacantul clasic care sare la cap şi repune la locul lor satisfacţia driblingului şi inteligenţa mijlocaşului. Le dă cu tifla tuturor celor care anunţau dispariţia inevitabilă a conducătorului de joc, tuturor “mecaniciştilor” acestui sport făcut să emane bucurie.

3) Ca stil. Aici e, poate, principala schimbare de direcţie, pe cât de simplă, pe atât de greu de urmat. Ne-am obişnuit ca fotbalul să fie tot mai rar un spectacol, şi tot mai mult o înfruntare tactică în care presingul e esenţial. Datorită forţei sale de a ţine mingea, Barcelona depăşeşte acest stadiu şi deschide noi posibilităţi pentru antrenorii viitorului; cum contracarezi un asemenea mecanism: încerci să-i imiţi stilul şi să obţii posesie comparabilă sau cauţi altceva, o formulă şi mai eficientă? Poţi să păstrezi frumuseţea acestui sport când te opui unui asemenea adversar sau eşti obligat, iremediabil, să faci anti-joc, să aştepţi “la cotitură”?

Ştiu şi că toate acestea n-ar fi fost posibile dacă, pe lângă proiectul pe termen lung al şcolii La Masia, dincolo de naţionalismul şi solidaritatea catalanilor, peste hipnotismul jocului colectiv pe care Guardiola l-a rafinat din lecţiile lui Cruyff, nu exista un băiat adus din Argentina pe când avea 12 ani, un copil slăbuţ care lua mingea de la mijlocul terenului şi, driblându-i pe toţi, nu se mai oprea decât în poartă, un fotbalist căruia scouter-ul Barcelonei i-a propus imediat să-i plătească tratamentul necesar problemelor hormonale de creştere, numai să îl vadă cândva pe Nou Camp.

Cel mai frumos lucru despre Messi mi l-a spus azi un prieten care, deşi a văzut o lume-ntreagă, se întoarce mereu la simplitatea satului în care s-a născut: “Pentru mine, Messi e ca gălbenuşul de ou pe care mi-l dădea mămica să ung aluatul de pâine înainte de a-l băga în cuptor”.

- Text apărut şi pe SportVox -