"Auzi, voi mai aveți prieteni?"

– m-a întrebat, mai de curând, un prieten care trăiește în altă țară. Vine în România de două-trei ori pe an și, de obicei, ne vedem într-o seară, mâncăm, stăm de povești și reluăm prietenia de unde o lăsaserăm. (Oare unde o lăsăm și ce face ea între timp?)

Mi-am amintit de întrebarea asta – care, atunci, mi-a dat un soi de liniște ("aha, deci nu sunt doar eu...") – gândindu-mă la filmul irlandez "The Banshees of Inisherin", care este, pentru mine, adevăratul câștigător al Oscarului 2023, tocmai fiindcă, deși avea nouă nominalizări, n-a luat nici un premiu.

Irlandezii seamănă mult cu ardelenii, mi-a spus mie un clujean stabilit lângă Dublin.
Deci, nu-i bai: no fecking problem.

Mâna goală cu care indezirabilii irlandezi au plecat de la Hollywood s-ar putea să fie confirmarea că, fiind deasupra ideologiilor, acest film va rămâne.

Și-atunci, ce-ar fi să-l recompensăm noi, spectatorii? Pentru:

• Că ne întreabă: de ce se termină o veche prietenie? Și cine e de vină? Există semne prevestitoare sau nu? Ce anume se stinge sau ce anume dă pe dinafară? Merită să te agăți când celălalt nu mai vrea? Există vreo reacție "normală" când cineva s-a săturat de tine?

• Că ne reamintește: omul bun, chiar și cel bun-bun, bun de tot, prost de bun, are limitele lui. Nu-l împinge într-acolo. Nu-l face să regrete că a fost bun: nu-l scoate din el însuși.
  Există în bunătate ceva care plictisește, ceva care stârnește revolta: nu ne ajunge să fim în preajma binelui, e prea monoton: am vrea ca binele să fie și spectaculos, incitant, surprinzător. Ce tot atâta cumințenie? Fratele fiului risipitor e tern: ia să stârnim un dram de anarhie, ia să agităm un pic apele, ia să mai răsturnăm de dragul răsturnării. Cât o să mai suportăm atâta bine repetitiv și previzibil?

• Că ne provoacă: ce e mai important pe lumea asta, să lași ceva în urmă sau să fii prezent pentru ceilalți? Creația sau relația? Cui să (i te) dăruiești: născuților sau nenăscuților? Talantul justifică vanitatea? Oricând, oriunde? Dar invers: timpul acordat altuia justifică pretențiile? Oricui, oricum?

Poate că prietenia seamănă cu o aliterație (cum ne îndeamnă și titlul filmului). Două persoane, ca două cuvinte, se regăsesc datorită unui sunet comun. Și, laolaltă, ele creează un murmur, o rezonanță aflată dincolo de acel sunet. Ban-shees: Ini-sherin.

Șșșșșșș.

Două persoane, ca două cuvinte, produc un efect armonic. "Muzica mă apropia de lucruri", zice poetul. Doi prieteni, aduși împreună într-o aliterație a vieții, produc o muzică unică, numai a lor, și astfel se apropie de lucruri, împreună. Prietenia e o cale către lucruri. Pentru o vreme.

Când se termină? Poate atunci când unul dintre prieteni nu mai aude acel sunet unic. Sau amândoi. Sau poate atunci când creația surclasează relația: "vreau să rămân în istorie, cumva". Sindromul Raskolnikov. Ne ținem în loc unii pe alții de la iluzia nemuririi.

Sau poate că, mai degrabă, prietenia moare când cel puțin unul dintre cei doi nu mai ascultă acel sunet. Mai degrabă. Îl aude, dar nu-l mai ascultă. Și atunci el, acel om, redevine cuvânt rătăcitor, în căutarea unei noi rezonanțe.

Deci, auziți, prieteni: voi mai aveți prieteni? Vă mai ascultați împreună?