Apostazia

E renunţarea la credinţa în care trăieşti, la Dumnezeul tău, abjurarea, şi, într-un sens mai larg, lepădarea de sine, de principiile care te definesc şi pe care le defineşti, părăsirea locului spiritual în care te simţeai, până deunăzi, acasă.

Politica e o apostazie continuă. Nu vorbesc aici despre excepţii, despre aceia care preferă să facă închisoare pentru ideile lor decât să-şi vândă sufletul. Nu Coposu e norma. El e doar o nostalgie pasageră, urma unei şanse, şansa unei urme.

Norma e acela care, dintr-un om decent, normal, se transformă într-un apostat, printr-un mecanism uimitor pe care nimeni, niciodată, nu va şti să-l descrie decât metaforic, “înconjurându-l”, incapabil să pună degetul pe clipa când are loc declicul. Norma e primarul-tată care plăteşte să i se ridice un soclu de hârtie şi de pixeli, care devine un banner al propriei vanităţi, ca şi cum copiii săi nu mai există, ca şi cum pe el nu l-au crescut tot nişte părinţi cu care ar fi vrut să se identifice. Norma e ziaristul care, vrăjit de efectele cuvântului care nu-i aparţine, vrea mai mult, să fie simultan şi dincoace, şi dincolo de frontiera puterii. Norma e politicianul cu palme transpirate care se ferecă în refuzul realităţii şi care apostaziază într-atât încât nici măcar prietenii, apostaţi ca el, nu şi-i mai apără odată ajunşi la ananghia confruntării cu adevărul.

Norma e soţia care, dintr-o femeie visătoare îndrăgostită de un bărbat ambiţios, îşi pleacă ochii, zi după zi, tot mai mult, în faţa infractorului cu care continuă să facă sex. Norma e secretara, asistenta, “mâna dreaptă” care, decât să se întoarcă în sărăcia familiei de care îi este ruşine, alege să mintă, să înşele pe oricine îi indică şeful, să semneze ce e nevoie, să se curvească. Norma e naşul care se leapădă de fin, conducătorul care se salvează mai întâi pe sine, partenerul de afaceri care te sapă, apropiaţii care rânjesc când te-ngroapă.

Apostazia e o năpârlire interioară. La un moment dat, în urma unui război mental pe care îl pierzi, decizi să treci în tabăra adversă. Cedezi. Te dispreţuieşti pe tine cel de până atunci – ori, în termenii prezentului, ajungi să consideri că vei fi fost un fraier -, te scuturi şi nu mai vrei să auzi de nimeni şi nimic din trecutul tău. Eşti un om nou.

*