Andrei Pleşu: Trăim cu “din când în când”-uri

Micul interviu care urmează a fost realizat sâmbătă, 24 iulie, când Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu şi-au lansat la Cluj jurnalele intitulate “Întâlnire cu un necunoscut”, respectiv “Note, stări, zile (1968-2009)”. Am aşteptat să se termine sesiunea de autografe şi l-am rugat pe Andrei Pleşu să-mi acorde 10 minute pentru câteva întrebări. A acceptat, amabil, contrariat într-un mod zâmbitor de faptul că nu sunt de la vreo revistă şi că îi solicit interviul “pentru mine”. La final, mi-a pus o singură condiţie, să-i trimit textul prin e-mail dacă vreau să-l public undeva, pentru că ţine să verifice felul în care este citat.

Respect acest lucru, aşa că i-am trimis transcrierea luni, 26 iulie. De atunci, am tot aşteptat, dar răspunsul n-a mai venit. Au trecut 10 zile, aşa că mă consider “dezlegat” şi public interviul. Prezumţia de încredere are, şi ea, rostul său.

– Scriaţi cândva că strălucirea în scris, atingerea geniului, este posibilă doar fragmentar. Cred că însăşi cartea pe care aţi lansat-o astăzi e o dovadă în acest sens. Aveţi vreun regret că n-aţi creat “sistemul Pleşu”?

– Nu, n-am acest regret, pentru că n-am această veleitate. Eu nu cred că lumea e sistematică. Eu cred că e un ansamblu care poate fi calificat ca fiind legat de conceptul de “ordine”, dar că ordinea lumii nu e de tip sistematic, e mai nuanţată, mai complicată, mai contradictorie, mai greu de geometrizat. Deci, nu aspir la aşa ceva.

Orice efort intelectual sau scriitoricesc e, inevitabil, fragmentar, şi asta pentru că nu putem trăi linear şi omogen. Trăim cu “din când în când”-uri, trăim cu puseuri de inspiraţie şi cu momente de opacitate, trăim intermitent, având, din când în când, norocul unei înţelegeri fulgurante sau al unei experienţe lămuritoare. Important e să fii mereu disponibil, atent, şi, atunci când momentul cu pricina se manifestă, să-l identifici şi, dacă poţi, să-l consemnezi.

– Credeţi că există o incompatibilitate între intelectualul umanist şi leadership-ul de tip politic, dat fiind că primul e retractil, îndoielnic, iar al doilea – obligat să ia decizii, să nu ezite?

– Da, cred că fiecare trebuie să-şi facă treaba lui şi că intelectualii, în principiu, nu trebuie neapărat să devină miniştri sau să asume misiuni executive. Ei pot avea opinii, uneori foarte utile, pot avea o viziune, de care întotdeauna e nevoie, dar nu cred că trebuie să tindem spre un Guvern sau spre un Parlament ai cărui membri să fie Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Barbu Delavrancea ş.a.m.d., deşi avem în cultura română foarte multe cazuri de intelectuali umanişti care au făcut politică. E un mic viciu al intelectualului român ca, într-un moment sau altul al vieţii lui, să facă politică.

Pe de altă parte, cred că e foarte important ca aceia care sunt politicieni de meserie să includă în formaţia lor şi un episod de cultură. Cultura e utilă, chiar dacă nu e practicată ca meserie. E un bun fundal, o bună ambianţă pentru orice tip de reflecţie şi de decizie. Un politician care e şi un intelectual este, după părerea mea, mai eficace şi mai credibil decât unul care nu este intelectual sau care nu are niciun comerţ cu cărţile (pentru că e greu să definim termenul de “intelectual”).

Din păcate, mulţi politicieni de la noi au sentimentul că cele două domenii n-au de-a face unul cu altul, că intelectualii sunt un fel de fiinţe diafane şi marginale care nu înţeleg nimic din realitate, în timp ce politicianul e un mahăr, un om care face lucruri, care are dexterităţi de tipul şmecheriei şi al abilităţilor conjuncturale. Or, numai cu asta nu se face politică, se fac ori aranjamente discutabile, ori circ.

– Aţi spus că perspectiva unui ministru – om de cultură nu e neapărat necesară, dar la un preşedinte care să vină din zona asta mai putem spera?

– Asta decide votul public. Nu cred că un intelectual devenit preşedinte e o garanţie de desăvârşire în funcţia cu pricina…

– Mă gândeam la alte repere etice…

– În orice caz, mi-aş dori ca preşedinţia unei ţări ca a noastră să includă măcar candidaţi, dacă nu aleşi, pentru care formaţia intelectuală, ideile, logica, sensibilitatea spirituală să fie criterii.

– V-aţi gândit vreodată să vă călugăriţi?

– Cred că în viaţa oricărui om care are o relaţie cu spiritualitatea apar momente în care ispita asta există. Însă, până acum cel puţin, n-am luat-o ca pe o cale la îndemână şi care să mi se potrivească în mod autentic. Prin urmare, în viitorul apropiat şi mediu, nu imaginez această soluţie şi n-o iau în calcul, pentru o mulţime de motive.

– Ce metode credeţi că ar putea folosi părinţii, pe de o parte, şi societatea, pe de alta, pentru a atrage către citit generaţia Youtube?

– Nu există o reţetă universală. Depinde de ce fel de părinţi intră în joc, de ce fel de înzestrări naturale au copiii, dar, în general, copiii, mai ales în perioada formării lor, fac ceea ce părinţii lor fac, şi fac ceea ce ambianţa în care au crescut îi invită să facă. Am întâlnit cazuri de părinţi care stau toată ziua la computer şi se plâng că copiii lor nu citesc. Trebuie ca ei înşişi să producă un exemplu de relaţie cu biblioteca, de natură să-i trimită şi pe copii la bibliotecă.

Pe de altă parte, cartea devine, ca multe alte instituţii tradiţionale, o instituţie în dezbatere. Nici şcoala nu mai coincide cu conceptul tradiţional al şcolii, cartea pare să fie în dispută cu alte medii, profesorii asumă alte metode şi tehnici pedagogice decât până acum, iar rezultatele pe care le avem sub ochi sunt departe de a fi încurajatoare. Dar nici nu ne putem lupta cu morile de vânt ale propriilor noastre amintiri şi deprinderi. Lucrurile se schimbă şi trebuie să găsim înţelepciunea de a îmblânzi noul şi de a-l face eficient şi stabil în ceea ce are el bun.

În orice caz, nu se poate da vina pe copii, ăsta e un principiu esenţial. Toţi cei care se plâng, de la părinţi până la profesori, că “nu mai sunt copiii de altădată” sau că nu mai sunt copii “cum eram noi” fac un sofism de natură să-i justifice sau să le legitimeze netrebnicia.