Anamaria Marinca: “Sacul gol nu stă în picioare”
Niciuna dintre ideile sale n-a sunat ca un clişeu şi niciunul dintre răspunsuri nu mi-a amintit (ca în alte cazuri) de interviuri anterioare, pe care le citisem pentru documentare. Poate pentru că ea a gândit acolo, live, s-a căutat pe sine în acel dialog, iar publicul a rezonat cu sensibilitatea şi cu inteligenţa sa emoţională.
Din aceste motive, am ţinut să revin asupra acelei întâlniri. Am făcut rost de înregistrarea audio – mulţumesc, Ioana Oros, mulţumesc, “Adevărul de Seară”! – şi am ales cele mai interesante dintre mărturisirile Anamariei Marinca.
*
Am să încep prin a-ţi propune să fii, pentru cinci minute, regizor. Imaginează-ţi o cameră goală, într-o casă de lângă un parc foarte mare, într-o capitală europeană pe care nu o precizăm. În cameră avem două pisici triste, Symba şi Widdie. Cum continuă scena?
O femeie de 31 de ani se întoarce transpirată, cu o geantă de cel puţin 35 de kilograme, şi descoperă că nu mai are mâncare pentru pisici. Îşi lasă bagajele şi fuge la primul magazin din colţ să cumpere. Le hrăneşte, pisicile devin comunicative şi încep să toarcă.
V-aţi prins că e vorba de casa şi camera din Londra ale Anamariei… Când vii în România, unde înseamnă acasă pentru tine?
Înseamnă cu cineva. Înseamnă cu mama, cu tata, cu fratele meu, cu copilul lui, cu Cristian Mungiu, cu prietenii mei din Bucureşti, cu prietenii mei de aici…
Am două citate dintr-un interviu pe care l-ai acordat anul trecut. Citatul numărul 1: “Nu-mi place starea de confort şi dacă o detectez cumva, schimb locul.”. Şi al doilea citat: “Cel mai greu lucru e să am o viaţă echilibrată dincolo de profesie”. La ce trebuie să renunţi pentru a “împăca” aceste citate? La ce trebuie să renunţi pentru carieră?
Nu mi-am propus niciodată să fac carieră. Probabil că s-a întâmplat lucrul ăsta, din moment ce toată lumea pomeneşte viaţa mea artistică în aceşti termeni. N-aş vorbi despre sacrificii, pentru că nu mi s-au cerut, n-am făcut un pact faustic cu mine. Dar lucrurile se echilibrează întotdeauna, preaplinul într-o parte naşte lipsuri de altă natură.
În acelaşi interviu, referindu-te la colaborarea cu un mare actor de la Hollywood (Liam Neeson), spuneai că noi, publicul, nu ne putem imagina preţul pe care-l plăteşte o asemenea vedetă pentru a ajunge la acel nivel. Ce preţ se plăteşte?
Plăteşti cu singurătate, cu un fel de îndoială care te stăpâneşte tot timpul, pentru că nu ştii cine doreşte să fie în preajma ta din motive reale, nu atras de lumina efemeră a reflectoarelor. Pentru că e o lume destul de superficială, în general, această lume a succesului.
A propos de vedete… La deschiderea TIFF, cineva, în sală, observa contrastul dintre simplitatea şi naturaleţea ta, pe de o parte, şi fiţele unei vedete tv venite la festival. De ce crezi că s-a inversat raportul? Adică glamour-ul ar trebui să fie asociat cu cinemaul şi, când colo, noi am construit nişte false vedete.
Cine a spus că glamour ar trebui asociat cu cinemaul…?
E o părere…
Dacă priviţi filmele pe care le-am făcut, înţelegeţi ce mă împiedică să afişez nişte aparenţe care nu se potrivesc cu substanţa.
Nu cumva ne lipseşte acest tip de model tocmai pentru că cei ca tine sunt discreţi şi la locul lor, iar pe ceilalţi îi lăsăm să devină pseudo-modele?
Tata, care e ardelean, mi-a zis o vorbă: “Sacul gol nu stă în picioare”. Eu atât vreau să spun.
*
Să trecem la filme… Sunt foarte curios: ce-ai simţit în scena din “4, 3, 2″ după ce Otilia se “sacrifică”?
Adică după ce face sex cu domnu’ Bebe? După ce plăteşte avortul prietenei sale… Se presupune că m-am identificat cu Otilia în cele două luni în care am filmat. Sper că am simţit ce ar fi trebuit să simt, nici mai mult, nici mai puţin. Nu fac confuzie între Anamaria Marinca şi personajele pe care le interpretez. Dubla pe care a ales-o Cristian cu siguranţă avea emoţie. Nu întotdeauna pot să simt, de aceea mai repetăm. Dar nu acela a fost momentul cel mai complicat pentru mine…
Dar care?
Când am aruncat fetusul în ghenă. Pentru că era întuneric, pentru că era foarte târziu, eram după multe ore de filmare… Şi la un moment dat începi să uiţi cine eşti şi unde eşti, şi că totul e o ficţiune. A fost un moment, când aveam fetusul de latex în geantă, şi m-a copleşit puţin situaţia. Am avut noroc că era întuneric şi nu se vedeau foarte multe, aşa că s-a auzit doar respiraţia…
Ce indicaţii ţi-a dat Cristian Mungiu la scena când taci minute întregi, la masa din familia medicilor? Este una dintre cele mai puternice scene, în care tu taci, iar împrejur se desfăşoară o discuţie convenţională despre care Cristian Mungiu spunea, tot aici, la TIFF Lounge, că exprimă cel mai bine derizoriul din vieţile noastre pentru că este scoasă din context.
Cristian m-a lăsat să improvizez. Noi nu vorbim foarte mult, eu înţeleg ce scrie, el mă înţelege pe mine ca actor. Când greşesc îmi dau seama, îmi ajunge o privire din partea lui ca să ştiu unde am derapat, şi comunicarea noastră, îndrăznesc s-o spun, e mult mai subtilă. Nu e un regizor care mi-a dat indicaţii, pentru că nu am avut nevoie. Am iubit textul ăsta de la prima lectură şi pentru mine era totul clar. Ăsta e cel mai dificil lucru, să înţelegi ce vrea autorul. Şi mi s-a părut că între cuvinte şi înţelesul lor nu e o distanţă pe care eu să n-o pot parcurge. De-asta am colaborat aşa de bine şi am devenit aşa de buni prieteni, pentru că a existat chimia asta. Eu n-am avut nevoie de explicaţii, de aceea am şi zburat la Bucureşti a doua zi după ce am citit scenariul.
*
În iulie şi august, vei juca la teatrul “Young Vic” din Londra într-o serie de 14 spectacole cu piesa “4.48 Psihoză” de Sarah Kane, spectacole regizate de cel despre care spui că e mentorul tău, Christian Benedetti. Te-aş ruga să ne explici titlul piesei…
E un spectacol pe care l-am jucat la Cluj, acum vreo opt ani, în româneşte. Acum voi juca în varianta lui originală, în engleză. E ultimul text al lui Sarah Kane, un text de care eu sunt foarte legată. Reprezintă întâlnirea mea cu Christian Benedetti şi mi-am dorit foarte mult să mă întorc la acest text. Totul a pornit dintr-o mărturisire făcută unui prieten actor care, la momentul respectiv, lucra la o piesă la “Young Vic”. Fără ştirea mea, el i-a spus directorului artistic că Anamaria Marinca şi-ar dori să se întoarcă la un moment dat în teatru şi nu numai atât, dar are în repertoriu şi o piesă, scrisă de Sarah Kane…
Deci o montează pentru tine…
Da, mi s-a propus să vin la Young Vic şi să fac piesa în condiţiile mele. “4.48 Psihoză” e o scrisoare de sinucidere. 4.48 reprezintă ora la care Sarah se trezea în fiecare zi, ea suferind de depresie şi fiind tratată în spital pentru această boală. E momentul cel mai întunecat al zilei, dar momentul de claritate pentru ea, pentru că scria până la ora 6, când îi erau administrate medicamentele. În mod miraculos, când piesa funcţionează, iar când eu sunt unde trebuie, piesa durează exact o oră şi 12 minute…
*
Vorbeşti în mai multe interviuri despre momentul în care nu vei mai avea la fel de multe oferte. Te preocupă acest moment?
Da, categoric.
De ce?
Pentru că trebuie să am un plan B.
Şi care ar fi el?
Nu l-am găsit încă, dar mi-ar plăcea să fac muzică, să am mai mult timp pentru muzică. Am studiat vioara de la 6 ani… Cred că o să-mi găsesc o ocupaţie, pentru că nu-mi stă în fire să aştept, să mi se dea. Iau. Dar încă mă gândesc la lucrul ăsta. Nu sunt într-o aşteptare, dar la un moment dat sper să fac şi altceva, în afară de actorie, chiar în acelaşi domeniu.
Foto: Adi Marineci/TIFF 2009