Am văzut, vă recomand (XXXV): “The King’s Speech”

Avem nevoie să vedem în cei care ne conduc o siguranţă, un control şi o încredere de sine ieşite din comun. Îi vrem relaxaţi şi totodată stăpâni pe situaţie, energici fără a fi iritanţi, mereu proaspeţi, dar muncind peste măsură, ne aşteptăm ca ei să deţină răspunsurile şi să-şi pună continuu întrebări.

E o nevoie absolut firească, ţinând de spiritul de conservare, şi tocmai de aceea o hrănim inconştient. “Punem de la noi”, le consolidăm imaginea când simţim şubrezenie, acoperim slăbiciunile lor cu speranţe. Îi ridicăm pe un piedestal plin cu minciunile noastre.

În fapt, şi ei au spaime şi vulnerabilităţi, şi ei disimulează şi bravează. Câştigă deseori cine are camuflajul cel mai bun; sau cel mai rezistent. Ca norocu’ - fortunately, cum ar zice englezii -, există excepţii. Acest film e despre una dintre ele.

The King’s Speech (2010). Regia: Tom Hooper. Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter.

*

Cum ar arăta lumea dacă, în locul ambiţioşilor fără scrupule, puterea ar fi deţinută de oameni buni ale căror complexe sunt ştiute? De unii care nu mai încearcă să pară altcineva decât sunt?

Nu putem afla răspunsul, de aceea ne lăsăm în voia poveştii:

A fost odată un fiu de rege care se bâlbâia. Nu era primul născut, nu urma să moştenească tronul şi, poate de aceea, nu fusese la fel de iubit ca fratele său. Crescuse tânjind după mai multă atenţie, după încurajări mai dese. Ajunsese deja bărbat, se însurase, dar continua să se bâlbâie stânjenitor în public, ca şi cum orice vorbă rostită l-ar fi dezbrăcat în faţa mulţimii. Dar asta nu-l făcea mai puţin curajos, nici mai puţin responsabil. Sub icniturile sale clocotea personalitatea unui adevărat rege…

Şi povestea continuă cu o soţie care crede în el şi cu un străin, cum altfel, care-l scoate dintre înecuri şi mânie. Iar istoria îl alege şi nu-i mai lasă loc de poticneli.

*

“The Kings’s Speech” e frumos şi atât de simplu. Puteţi să-l vedeţi împreună cu copiii, să descopere din vreme că nu e nici o ruşine să-ţi fie ruşine. Despre Colin Firth nu vă spun decât că ai vrea să fii acolo, să-l ajuţi, să-l salvezi, să iei asupra ta toate privirile care-l strivesc, să te faci punte peste bucăţile de frază care nu se mai întâlnesc, să treacă mai departe şi să le arate el lor. Că merită.

*