Am văzut, vă recomand (XXXIX): “The Ides of March”

O greşeală, una singură, aparent minoră, aparent neglijabilă, îţi poate schimba viaţa. O ispită fugară, într-o seară care altfel ar fi pustie, sau curiozitatea de a te întâlni cu adversarul, în iluzia că vei depista o nuanţă profitabilă: secrete care vor fi scufundate în rutină (te minţi), excepţii pe bună dreptate refulate (îţi spui, în cel mai bun caz).

Când colo, dacă nu e mărturisită, măcar unui prieten, cuiva care are încredere că n-ai face aşa ceva, acea greşeală aparent minoră creşte ca o buruiană dezinvoltă, ticăie ca un explozibil programat şi îţi sare în faţă tocmai când te-ai crede biruitor.

The Ides of March (2011). Regia: George Clooney. Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Evan Rachel Wood, Marisa Tomei.

 *

Suntem în campanie pentru desemnarea candidatului democrat la preşedinţia Americii. Stephen (Ryan Gosling) e numărul doi în staff-ul guvernatorului Mike Morris (George Clooney), e omul care-i gestionează relaţia cu mass-media: unde apare, când şi cum apare, dar şi, amănunt decisiv, ce furnizează “pe surse” despre el, în ce fel asigură acel balans dintre dezvăluiri şi informaţii favorabile de care presa e avidă.

Stephen e cel mai bun pe domeniul lui – o recunoaşte chiar şi echipa adversă – , însă comite o greşeală aparent nevinovată, face o mutare despre care n-ai bănui că ar putea modifica un destin. O comite din trufie, din orgoliul latent care hrăneşte şi curiozitatea, dar şi nevoia de acceptare sau imperativul unei înalte aprecieri de sine.

Secretul e că, în politică, amănuntul biografic compromiţător, punctul slab care te face şantajabil, are mai mereu două faţete: te poate distruge, nu-i vorbă, dar tot el îţi e piedestalul puterii. Şi nu numai pentru că, în absenţa lui, nu eşti controlabil – variantă de neacceptat pentru cei care te susţin înainte -, ci şi dintr-un motiv pe cât de nuanţat, pe atât de cinic:

Dacă nu eşti capabil să trăieşti cu un punct slab care te însoţeşte ca o umbră, nu vei fi în stare nici să conduci.

Vulnerabilitatea e dezavantaj care se transformă în atu dacă o accepţi şi eşti pregătit să trăieşti sub continua ei ameninţare. Orice om e vulnerabil, însă un politician e cu atât mai tare – ne place, nu ne place – cu cât îşi abordează mai nonşalant punctele slabe ca şanse de a dribla previzibilul, ca surse de energie alternativă pentru contraatacuri neaşteptate.

Pentru Stephen, urmarea acelei erori aparent neglijabile – ca un butterfly effect accelerat de la scară istorică la un interval de câteva zile – este o transformare-mutilare, pentru cine judecă în registru etic, dar o transformare-blindare, dacă raportarea se face înăuntrul regulilor speciale ale confruntării politice. Iar Clooney-regizorul are o fineţe de invidiat a momentelor când graniţa psihologică dintre triumf şi prăbuşire se mută dintr-o tabără în alta, ca un şarpe în no man’s land.

Cine vrea să dobândească puterea, să joace jocul, trebuie să aibă măcar un punct slab. Acel punct slab – în fapt, o ieşire din convenţiile de imagine câştigătoare – este garanţia ironică de care susţinătorii săi esenţiali au nevoie pentru a şti că, indiferent de trecutul sau de principiile sale, noul venit va juca după reguli. Dar e şi garanţia lui însuşi că, la nevoie, într-o dilemă de conştiinţă, se va putea nega pe sine încă o dată, de dragul puterii sau, în cazul fericit, pentru interesul general.

*