Am văzut, vă recomand (XXVIII): “Up in the Air”
Am ezitat dacă să încadrez acest film la rubrica de recomandări. Nu că n-ar fi bun, ci gândindu-mă că s-ar putea să vă revoltaţi, la final, cum m-am revoltat eu, şi să regretaţi că v-aţi lăsat influenţaţi de această postare. (Aici ar merita, poate, să relansez dezbaterea despre happy end…)
Dacă, totuşi, vi-l recomand (şi nu cumva să credeţi că e o comedie romantică!) este pentru că va primi, probabil, nominalizări la Oscar şi, în funcţie de premiile pe care le va obţine, vom afla dacă putem vorbi despre o criză conturată a optimismului american, reflectată prompt de Hollywood.
“Up in the Air” e un film despre cinismul binevoitor. Protagonistul, Ryan Bingham (jucat impecabil de George Clooney), zboară de-a latul şi de-a înaltul Americii pentru a lua de pe umerii unor manageri povara de a se întâlni personal cu fiecare dintre angajaţii pe care urmează să-i concedieze. El e călăul şarmant al “resurselor umane”, cel care, aparent, poate să atenueze inevitabilul şoc al pierderii serviciului vorbindu-i viitorului şomer despre “oportunităţile” care i se ivesc odată cu noul său statut.
Ryan e plecat de acasă peste 320 din 365 de zile. De fapt, acasă e doar un pahar gol în care-şi aruncă periuţa când şi când. Viaţa lui e o succesiune de birouri aseptice, de “texte” pe care şi le adaptează după nivelul de disperare al concediatului, de camere de hotel, taxiuri, linii de îmbarcare şi, mai ales, de hublouri şi oraşe văzute de sus.
Acolo e viaţa lui, “up in the air”. Şi, în timp ce oamenii “de jos” visează, de obicei, să-şi găsească sufletul-pereche lângă care să poată îmbătrâni, să aibă copii, o casă şi, eventual, un câine care să-i întâmpine entuziast, Ryan îşi doreşte să atingă atâtea mile petrecute în avion încât să primească un card de fidelitate personalizat cum numai alţi şase pământeni mai deţin.
Din fericire, apare femeia. Una matură, caldă şi relaxată (Vera Farmiga – excelentă alegere de casting), una care ştie când să intervină şi când să lase de la ea, care nu forţează lucrurile şi pare capabilă să-l aducă pe Ryan printre naivii care continuă să se căsătorească, să ţină legătura cu rudele, să aibă prieteni şi să accepte banalitatea compromisurilor cotidiene. Scena când femeia îi explică tinerei colege a lui Ryan cum se schimbă lucrurile şi mentalitatea odată cu vârsta e grozavă. Zâmbetul pe care femeia i-l dăruieşte lui Ryan la nunta surorii lui e grozav.
Din fericire, femeia. Dar şi din păcate. V-am zis: e un film despre cinismul binevoitor.
*
Foto: allmoviephoto.com