Am văzut, vă recomand (XXIX): “Inglourious Basterds”

Până unde poate merge arta în rescrierea istoriei? Până unde vrea ea. Ficţiunea e cel mai răsfăţat copil al oamenilor. I se permite orice.

Dar nu ar trebui, totuşi, să existe o etică minimală a ficţiunii? Ok, ştim, imaginaţia n-are frontiere; dar, de pildă, un regizor de film: are voie să ne manipuleze cum vrea el? Chiar aşa?

Şi care-i problema?, zice Tarantino. Dacă propaganda politică minte prin definiţie, dacă oamenii ajung să se ucidă fără nici o remuşcare în numele ei, dacă îi e permis realităţii să anuleze adevărul, aşa cum a fost el, de ce să nu lăsăm ficţiunea să ne şi să se răzbune într-o sală de cinema, doar aşa, pentru vreo două ore, timp în care convenţia dintre creator şi spectator e limpede, iar moartea e doar o simulare?

“Inglourious Basterds” e o demonstraţie strălucită despre cum poate un regizor să te transporte din scaunul în care stai în lăuntrul poveştii de pe ecran, şi înapoi, şi tot aşa, într-o alternanţă pe care el vrea să o conştientizezi. De la tensiunea întreţinută şi sporită magistral în “capitolul întâi” al filmului, când te temi la modul fizic pentru viaţa evreilor ascunşi, Tarantino te retrimite în propria realitate de cinefil încântat odată cu spumosul discurs în accent sudist pe care locotenentul american Aldo Raine li-l ţine viitorilor deţinători de scalpuri naziste.

Mai apoi, când Shosanna îl reîntâlneşte la restaurant pe colonelul SS Hans Landa – cel care, în primul capitol, o lăsase să fugă cu relaxarea pisicii care ştie că oricum îşi va prinde şoarecele din nou -, tu, spectatorul, eşti din nou cu inima-n gât – o recunoaşte, n-o recunoaşte?, dar regizorul nu te lasă îngrijorat şi, fără nici o pregătire, la un moment dat îţi reaminteşte că doar se joacă, ridicând camera de filmare deasupra zidurilor unei încăperi. Nu există nici un tavan, nu uita, totul e un decor. Ne relaxăm, ok?

Meta-cinema, ăsta e nivelul la care a ajuns Tarantino (foto). Râde de tine, jonglează cu stările tale, fragilul cinefil, şi nici măcar nu ţi-o ascunde. Râde de Hollywood – implicit, şi de sine -, cu ale sale pretenţii că te face să visezi frumos. Râde de morga istoriei (grozavă, semantica!), de băţoşenia celor care se iau în serios şi ajung ba să omoare, ba să justifice omorurile.

Dacă-i ştii secretele, dacă-i domini puterea şi-i controlezi tehnicile, filmul poate fi folosit în orice scop, pentru că oamenilor nu numai că le plac poveştile, dar le şi cred. Îşi doresc să se stingă lumina şi să uite de ei.

Şi-atunci nu mai contează nici adevărul istoric, nici manipularea, nici binele, nici răul. Şi-atunci poţi să ajungi unde vrei, şi-atunci îţi împlineşti orice fantezie.

Şi-atunci, evreii îl ciuruiesc pe Hitler într-un cinema. Ce poate fi mai istoric decât asta? Ce poate fi mai hollywoodian? Şi care-i problema?

*

P.S.1: Nu pot să nu scriu măcar o frază despre excepţionalul rol pe care îl face Christoph Waltz (colonelul Landa). E atât de bun, încât ar merita Oscarul nu numai pentru rol secundar, ci şi pentru cel principal.

P.S.2: O cronică profesionistă a filmului, cu viziune şi trimiteri neaşteptate, puteţi citi la Cinesseur.

Foto: daily.greencine.com