Am văzut, vă recomand (XXII): “Two Lovers”, “Rear Window”, “Red Cliff”
N-am mai scris de peste o lună la această rubrică, aşa că încerc să recuperez şi vă propun (din nou) trei filme.
LOCUL 3: Two Lovers. Regia: James Gray. Cu: Joaquin Phoenix, Gwyneth Paltrow, Vinessa Shaw.
V-aţi gândit vreodată la sensul expresiei “e prea frumos să fie adevărat”? Nici eu, până acum. “E prea frumos să fie adevărat” înseamnă recunoaşterea implicită a căderii, întâlnirea cu “nemeritatul” şi, deci, cu propriile limite, dar şi spaima privind statutul efemer al acelei fericiri copleşitoare. Omului îi e foarte greu să-i fie foarte uşor. Preabinele îl înfricoşează inexplicabil. E mult mai atras de complicaţii, e predispus la suferinţă pentru a se împăca şi a se echilibra cu sine însuşi. Despre acest vârtej scrie Kundera în “Insuportabila uşurătate a fiinţei”, despre această atracţie e vorba, până la urmă, şi în “Two Lovers”.
Leonard, un tânăr-bătrân care încă locuieşte cu părinţii şi care a trecut printr-o tentativă de sinucidere, întâlneşte aproape simultan două femei. Una e iubitoare, înţelegătoare şi normală, acea normalitate alături de care poţi trăi o viaţă, cealaltă e răvăşită şi instabilă, dar are dramul de nebunie care magnetizează un bărbat. Prima se îndrăgosteşte de el, a doua se foloseşte de el. Prima e singură şi-şi doreşte o familie, a doua e dependentă, sentimental şi material, de un bărbat căsătorit.
Ştiţi deja care dintre ele îl fascinează pe Leonard. Pentru că mulţi bărbaţi trec prin această ruptură, între marea nebunie şi marea dragoste, între femeia care te orbeşte şi femeia care te luminează. Marea şansă e să o întâlneşti pe una pentru a înţelege de ce potrivită e cealaltă. Atunci e prea frumos, dar rămâne şi adevărat.
LOCUL 2: Rear Window. Regia: Alfred Hitchcock. Cu: James Stewart, Grace Kelly.
Cum rezistă un film simplu peste o jumătate de secol – asta m-am întrebat după ce pe ecran a apărut genericul final. Ştiu, Hitchcock e maestrul suspansului. Ăsta e secretul – tensiunea pe care ştie s-o creeze şi s-o întreţină precum nimeni altul. Corect. Dar nu e doar atât. “Rear Window” mai are (cel puţin) două ingrediente care-i conservă succesul.
Primul e o solidaritate în curiozitate. Nu numai că vrei să afli dacă ipoteza personajului principal se confirmă, dar, dacă eşti atent la tine însuţi pe măsură ce filmul înaintează, ţi-ai dori ca el să aibă dreptate. “Ţii cu el”, altfel spus. Paradoxal şi cinic, tu, spectatorul, speri că, într-adevăr, a avut loc o crimă şi că elementele din care voyeur-ul a tras această concluzie sunt indicii, nu coincidenţe.
Al doilea ingredient e seninătatea. O seninătate pe care puţini regizori de astăzi o gustă, iar şi mai puţini caută să o redea. Acum, mai totul e chinuit(or), alienant, devastator, sfâşietor. Puteţi spune repede câteva filme noi din care să lipsească încrâncenarea epică? Nu vă e dor, măcar din când în când, de o poveste senină, plină de joie de vivre, la fel ca prezenţa radiantă a lui Grace Kelly?
O, da! Acest film are de toate: arta războiului – de la strategii-surpriză şi descifrarea intenţiilor inamicului, până la scene de luptă monumentale şi fascinant de neverosimile -, inteligenţă în acţiune, erotism rafinat, lecţii de viaţă, tipologii de lideri şi simbolistică a discursului.
Personajele sunt unul mai interesant decât altul – un împărat imatur şi fricos, un prim-ministru avid să acapareze toată puterea, un conducător înţelept şi curajos, o minunată soţie credincioasă, o soră ambiţioasă şi greu de “îmblânzit”, un moştenitor ezitant şi strivit de măreţia predecesorilor, un negociator strălucit şi generali indestructibili.
“Red Cliff” e un basm istoric total, o poveste adevărată aşa cum visează oricând să vadă, să citească, să asculte – şi, în adâncul sufletului, să o şi trăiască aievea – copilul din noi nepărăsit de omul mare care a ajuns. Abia aştept continuarea.
