Am văzut, vă recomand (XVIII): “Ostrov”

Abia când vezi acest film ajungi să te întrebi, pe bună dreptate, de ce ortodoxia este o temă atât de rară în cinematografia Răsăritului. Nu sunt suficiente subiecte potrivite care să poată fi abordate pe peliculă? Se tem regizorii şi scenariştii să nu fie etichetaţi drept habotnici? Există vreo incompatibilitate postmodernă între credinţă şi estetica filmului? Sau, din dorinţa de a fi acceptaţi de progresiştii care manevrează ierarhiile, cineaştii din spaţiul ortodox aleg să spună (doar) poveşti la modă?

Ei bine, iată că nu e nici o problemă ca personajul principal să repete rugăciunea inimii sau să se frângă de plâns în timp ce rosteşte Psalmul 50. Nu e nici o ruşine să te călugăreşti, să mergi la biserică, să te rogi. Există oameni care cred în Dumnezeu, se spovedesc şi îşi ascultă duhovnicul. Există virtute şi păcat, îngeri şi draci, exorcişti şi posedaţi. La noi, în Est. Putem să vedem şi filme despre aceste adevăruri?

Răspunsul e un Ostrov. E ostrovul acela pe care fiecare îl ascunde în suflet şi unde-i este spaimă, cea mai mare spaimă, să se întoarcă. E locul unde adunăm toate slăbiciunile, toate laşităţile şi mai ales marile greşeli ale trecutului, insula de care am vrea să ne îndepărtăm, cumva, pe neştiute, dar al cărei ţărm continuă să ne cheme genunchii la mărturisire şi fricile întru curăţire.

Căci pe orice ostrov unde ajungi în căutarea unor răspunsuri vei găsi un părinte Anatoli care îţi poate reda credinţa, nădejdea şi dragostea. Rugându-se pentru tine sau rupând sforile care te leagă de gura lumii, de agoniseală, neîncredere, conformism sau obiecte dragi. Toate sunt detalii.

*