Am văzut, vă recomand (XVII): “Once Upon a Time in the West”

Credeam că l-am văzut cândva, prin adolescenţă, dar era doar umbra unui titlu celebru. De fapt, nu am recunoscut nici un minut, nici o secvenţă, totul a fost nou şi foarte diferit de feeling-ul pe care ţi-l dă un film din anii 2000.

Dar această diferenţă majoră - care include mentalitatea regizorală, stilul de filmare, ritmul acţiunii, greutatea personajelor şi multe altele - nu avea cum să fie o surpriză. Surprinzător la acest film de aproape 3 ore e că reuşeşte un crescendo rarisim şi, dacă la început ai tentaţia de a-l cataloga ca fiind maximum un western bun, în care singura satisfacţie urmează a fi faptul că durul misterios îi va elimina pe rând pe pistolarii cei răi, în ultima jumătate de oră ai parte de un regal psihologic a cărui profunzime e dublată de o sarabandă a replicilor simple şi memorabile.

Şi asta nu e totul. Odată aprins fitilul poveştii, “Once Upon a Time in the West” e o demonstraţie despre cum un regizor inteligent poate să răstoarne încă o dată şi încă o dată posibilele continuări din mintea spectatorului. Nu trebuie, de exemplu, decât să jongleze cu emoţiile unei femei sau cu rezerva de ramificaţii pe care o conţine trecutul oricărui bărbat taciturn. Şi, astfel, imediat ce aplici un clişeu contemporan unei scene în dezvoltare, te trezeşti cu un upercut în autosuficienţă.

Pentru că acest film e un exemplar dintr-o specie aproape dispărută din cinematografie, una care mai subzistă doar în cărţile curajoase şi care se defineşte prin forţa de a opera fără sertăraşe. Nimeni nu este complet previzibil. Nu există garanţii pentru ca acţiunea concretă să se suprapună planului iniţial. Nu ştii care dintre bărbaţii importanţi va rămâne cu femeia importantă. N-ai cum să afli cine moare şi când. Viaţa nu are sertăraşe. Le creăm noi, ca să nu ameţim prin ea. Ca să nu ne pierdem. Ca să. Casă.