Am văzut, vă recomand (XV): “The Lost City”

L-am văzut aseară pe TVR1 şi, când s-a terminat, mi-am zis că ar fi bine să scriu pe loc, pentru a încerca să redau acea emoţie fragilă care te captează la orice film sincer. N-am scris, emoţia s-a dus, dar are şi marja de timp avantajul ei: astăzi, gândindu-mă la Cuba şi la tristeţea sa, mi-am dat seama că situaţia acestei ţări nu e atât o relicvă, cât mai degrabă un mesaj de atenţionare dintr-un posibil univers viitor.

Ce se întâmplă în “The Lost City”? Ce au făcut cubanezii în 1959? Au înlocuit un regim corupt şi criminal cu teroarea unei iluzii materializate. Au alungat mafia pentru nomenclatura propriei ignoranţe. Au tratat o infecţie injectându-şi o substanţă paralizantă.

Aceasta este una dintre lecţiile cubaneze: când vine vorba de organizarea politică, a căuta idealul înseamnă, paradoxal, a ameninţa bruma de normalitate. Marele dar al lucidităţii constă în a percepe frontierele reale ale binelui şi a-l proteja, atât cât e. A crede că se poate instaura tot binele sau că el poate fi repartizat în doze relativ egale e o cale sigură spre pierzanie.

În plan social nu există perfecţiune şi nici revoluţie adevărată. Există doar forţă superioară şi instinct de conservare, interese ştiute şi interese necunoscute. Salvarea rămâne personală. Dacă poate fi extinsă, dacă ajunge, de exemplu, să îmbrăţişeze o întreagă familie, atunci e deja o binecuvântare.