Am văzut, vă recomand (XLII): “Sidewalls” (Medianeras)

Un om într-un apartament într-o scară într-un bloc într-un cartier într-un oraş cu milioane de oameni. Se trezeşte, se spală, se îmbracă, mănâncă, închide uşa, coboară, iese din bloc, trece pe lângă ceilalţi, munceşte, schimbă câteva cuvinte, îşi cumpără câte ceva, se întoarce acasă, urcă, închide uşa, se dezbracă, mănâncă, intră pe internet, se spală pe dinţi şi se culcă.

Dacă ai şti ce face, la ce se gândeşte, ce citeşte, ce muzică ascultă, cum se uită pe geam, poate ai vrea să-l cunoşti. Poate ţi-ar fi prieten. Poate v-aţi iubi.

Dar poate nu-l vei întâlni niciodată.

Sidewalls (titlu original: Medianeras, Argentina, 2011). Regia: Gustavo Taretto (premiat pentru acest film de debut). Cu: Pilar López de Ayala şi Javier Drolas.

*

Mariana şi Martín trăiesc în blocuri alăturate din Buenos Aires, “oraşul care a întors spatele râului”, locul unde reţelele de cabluri întunecă soarele şi unde nimic din ceea ce se construieşte nu trebuie să se mai potrivească ansamblului. Ea a absolvit arhitectura, dar, până una-alta, ca să se întreţină, e decorator de vitrine. El concepe website-uri şi, ca să-şi trateze agorafobia, fotografiază ciudăţenii urbanistice. Până una-alta.

Una a fost iubita americană care l-a părăsit, lăsându-i câinele ei, să nu bănuiască nicicum că nu se va mai întoarce. Alta e fata care visează că va scrie o piesă de teatru ca să se răzbune, măcar pe scenă, pe stăpânii câinilor pe care-i plimbă.

Una-alta pentru el, unul-altul pentru ea.

Se vor întâlni? Îi va lăsa oraşul? Vor mai trece unul pe lângă altul fără să se vadă? Pentru că tu, încă de la început, doar asta vrei. În locul cel mai ferit din mintea ta e un declanşator pe care povestitorii ştiu să-l activeze şi care, acum, la fel ca de atâtea alte ori, îţi cere un singur lucru: ea şi el să fie împreună.

Misterios e mecanismul prin care o ficţiune îţi creează o asemenea aşteptare: singurătatea altuia devine singurătatea ta, îi ierţi greşelile ca şi cum te-ai ierta pe tine, l-ai împinge spre un anume deznodământ, ai trece dincolo de ecran crezând că-i rezolvi viaţa. Nefericirea unui personaj te poate afecta mai mult decât nefericirea unui om viu. Ca şi cum nu realitatea asta e cea care merită a fi luată în serios. Sau nu tot timpul.

Un om într-un apartament într-un bloc într-un oraş aflat în altă dimensiune sparge zidul ca să-l salvezi. Şi, până una-alta, te salvează el pe tine.

*