Am văzut, vă recomand (XIX): “Boogie”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă uit la un film serios, mi-ar plăcea ca, uneori, să pot alege în locul personajelor şi, eventual, să intervin în realitatea lor. Probabil asta înseamnă să te prindă jocul şi povestea. Probabil de aceea, când vine vorba despre cronici, e nevoie de ochiul unui critic care nu se lasă hipnotizat. Probabil.

Principala reuşită a lui Boogie este reconstituirea acelei atmosfere de liceu care, la rândul ei, se reînfiripă de fiecare dată când foşti colegi au o noapte întreagă la dispoziţie să-şi înece amintirile în alcool. Dacă eşti român, ai peste 30 de ani şi ai făcut liceul într-un oraş, n-ai cum să nu fii şi tu acolo, în realitatea celor trei prieteni care nu s-au mai întâlnit de 3 ani, n-ai cum să nu participi la discuţiile lor presărate de ironii şi înjurături, n-ai cum să nu râzi când te regăseşti în replicile de odinioară şi să nu taci, înţelegător, când celălalt devine brusc sincer şi-ţi mărturiseşte singurătatea şi neîmplinirile de dincolo de bravadă. N-ai cum.

Boogie n-are cine ştie ce acţiune, răsturnări de situaţie, suspans sau mister. E un film despre noi, oamenii normali, despre slăbiciunile şi orgoliile noastre. Dar are dialoguri. Dialoguri adevărate, sclipitoare, spumoase, ironice, rostogolindu-se, magnetice, hohotitoare şi mai ales fireşti. Atât de fireşti, încât veridicul e depăşit şi ajunge la stadiul de naturaleţe. Discuţia tipic cocoşească a celor trei băieţi cu “promoteriţa” Roxana, înfruntarea tăioasă dintre Boogie şi soţia sa, desfăşurată în şoaptă şi pe întuneric, şi, spre final, cele două dialoguri de pe balcon sunt scene în care ecranul dispare şi totul rezonează.

Şi, vorba cântecului lui Gică Petrescu de pe coloana sonoră, “ţine-o pe do, ţine-o pe si, ţine-o pe la, mândruţa mea, ţine-o pe mi, ţine-o pe re, ţine-o într-o petrecere…”.