Am văzut, vă recomand (IX): “In Bruges”, “The Best Man”, “Gran Torino”

LOCUL 3: In Bruges. Regia: Martin McDonagh. Cu: Colin Farrell, Brendan Gleeson, Ralph Fiennes.
Un altfel de film despre clasicul hitman, asasinul profesionist. Acum sunt doi: unul e tânăr şi incult, produs cinic şi plictisit al consumerismului, măcinat însă de povara ultimei sale victime inocente; celălalt e un tip trecut de 50 de ani, preocupat mai degrabă de omul care ar fi putut să fie decât de ceea ce i-a mai rămas de trăit, care vrea şi el să ispăşească sau măcar să se refugieze într-o uitare frumos ambalată.
Dar mai neobişnuit decât amândoi e oraşul Bruges, cetatea medievală care a învins timpul, locul unde ei aşteaptă un telefon care le va rezolva şi plictiseala, şi căinţa, şi bilanţurile. Oraşul e adevăratul protagonist, pentru că, în cazul său, contrastul dintre conservare şi deriziune, dintre supravieţuire maiestuoasă şi pierzanie modernă, e mult mai ascuns şi cu atât mai şocant atunci când e devoalat.
Oraşul e mult mai puternic decât oamenii, căci, spre deosebire de ei, nu trebuie să plătească pentru crimele sale, ba, dimpotrivă, sângele îi sporeşte misterul şi magnetismul. Şi, la o adică, ce e turismul dacă nu o moarte amânată?

LOCUL 2: The Best Man. Regia: Franklin Schaffner. Cu: Henry Fonda, Cliff Robertson, Lee Tracy.
Unul dintre cele mai bune filme politice pe care le-am văzut. Campania pentru nominalizarea candidatului la preşedinţie al unui mare partid american (nu contează care) este pe ultima sută de metri. Asistăm la ultimele 48 de ore decisive pentru alegerea celui care va deveni, mai mult ca sigur, noul locatar de la Casa Albă.
Cine va câştiga - secretarul de stat William Russell, sclipitor de inteligent, raţional, corect cu el însuşi şi cu ceilalţi, însă şovăielnic şi principial, prea principial? Sau senatorul Joe Cantwell, arivistul fără scrupule, animalul populist de o ambiţie fără margini care ajunge să se creadă pe sine când declamă fraze justiţiare? Fiecare are o pată în biografie, un secret care-i poate compromite şansele, fiecare află care e punctul vulnerabil al celuilalt şi amândoi vor avea de dat un răspuns personal la dilema etică privind scopul şi mijloacele.
Filmul are două atuuri care îl fac nemuritor: dialogurile (scenariul este scris de Gore Vidal, după propria piesă de teatru omonimă) şi personajul fostului preşedinte, interpretat de Lee Tracy, care predă o rară lecţie de real politik şi de a cărui susţinere depinde, teoretic, în ce parte se va înclina balanţa votului. Finalul este pe măsură şi te face să te întrebi încă o dată ce reprezintă momentele hotărâtoare ale istoriei: accidente sau efecte logice? Întâmplări sau necesităţi? Cât e conştiinţă şi cât e iresponsabilitate?

LOCUL 1: Gran Torino. Regia: Clint Eastwood. Cu: Clint Eastwood.
Pistolarul singuratic din “Cel bun, cel rău şi cel urât” n-a murit. Inspectorul Harry trăieşte. Şi amândoi se întorc, ca unul, în pielea veteranului Walt Kowalski.
Acesta e un film despre specia pe cale de extincţie a bărbaţilor adevăraţi. Acei bărbaţi pe care Clint Eastwood a încercat să-i reprezinte o viaţă întreagă: simpli, curajoşi, indestructibili. Bărbaţi care vor să fie lăsaţi în pace să-şi vadă de lucrurile importante: familia lor, casa lor, munca lor, maşina lor. Care nu vor pe nimeni să li se amestece în treburi, dar nici nu pot sta deoparte când e vorba de o nedreptate, când o femeie e batjocorită sau un copil are nevoie de protecţie şi călăuzire.
“Gran Torino” e declaraţia de principii a artistului şi mai ales a omului Eastwood: “Acesta e pământul meu. Aici e teritoriul meu. Ţara mea. Vă primesc, vă puteţi păstra obiceiurile, suntem vecini, dar respectaţi regulile. Nu încercaţi să vă transformaţi în stăpâni, că vă zdrobesc. Clar?”.
O capodoperă.