Am văzut, vă recomand (IL): “Birdman”
Eu nu sunt corpul pe care îl vedeţi, nu sunt vocea pe care o auziţi sau cuvintele pe care le spun, nu sunt nici faptele mele, nici amintirile pe care le aveţi cu mine, nici măcar senzaţia indefinită pe care o trăiţi când vă gândiţi la mine.
Eu sunt altcineva. Tu eşti altcineva. Toţi suntem altcineva decât se ştie şi altcineva decât am vrea să se ştie despre noi. Dar şi altcineva decât am aflat până acum despre noi şi, cel mai grav, altcineva decât am vrea să aflăm: mai mult, mult mai mult!, mai complicat şi nebănuit mai periculos.
Există, vine, apare cel puţin o dată – fii atent! – şansa unui moment întregitor (dar pe care, de obicei, îl eviţi toată viaţa), a unui punct în care “eu” se împacă şi se uneşte cu necunoscutul “altcineva”. După care ori eşti salvat, ori eşti terminat.
Acest film este anatomia acelui punct.
Birdman or The Unexpected Virtue of Ignorance (2014). Regia: Alejandro G. Iñárritu. Scenariul: Alejandro G. Iñárritu, Nicolás Giacobone, Alexander Dinelaris şi Armando Bo. Cu: Michael Keaton, Emma Stone, Naomi Watts, Zach Galifianakis, Edward Norton.
*
Ficţiunea mea cea reală. Michael Keaton joacă rolul unui actor care, ajuns celebru ca super-eroul Birdman într-o (fictivă) serie hollywoodiană de trei filme, a refuzat să apară şi într-un al patrulea, şi care acum, când au trecut douăzeci de ani de frustrare şi anonimat, încearcă să-şi recompună cariera şi aprecierea de sine în teatru, pe Broadway, printr-o piesă pe care o regizează şi în care este şi protagonist pe scenă.
Dar Keaton chiar a fost super-erou – l-a jucat pe Batman într-o super-producţie hollywoodiană de acum 20 de ani şi, la fel ca personajul său din “Birdman”, n-a mai vrut să continue, fiind înlocuit cu Val Kilmer, care a fost înlocuit cu George Clooney care, în fine, a fost înlocuit cu Christian Bale.
Actorul interpretează, deci, un actor care interpretează un actor. El ascultă indicaţiile cuiva care-i spune cum să se interpreteze pe sine, fiind simultan el însuşi, dar altul. Joacă rolul unui om care joacă rolul său, închizând astfel cercul. Este real când creează ficţiunea propriei sale realităţi. Nivelul trei.
Dar există şi nivelul patru: atunci când priveşte acest film, Keaton se vede pe el însuşi jucând pe altcineva care e inspirat după sine. Vreţi mai mult? Un actor care va juca rolul principal într-un film turnat după viaţa lui.
Şi aşa mai departe: orice identitate are propriile niveluri de realitate şi propriile niveluri de ficţiune. Orice om este şi carne, şi poveste.
Masca măştii. După ce ai gustat din celebritate, cum mai faci faţă anonimatului? Sau, mai simplu, valabil pentru noi toţi: ce faci când lumea ajunge să vadă în tine ceva grozav, dar acel ceva nu există? Spui adevărul sau întreţii imaginea?
În termenii lui Jung, eşti în stare să distrugi persona – masca pe care ţi-ai confecţionat-o pentru a părea mult mai valoros, mult mai important, mult mai bun? (De când cu reţelele sociale, problema s-a agravat – fiecare îşi construieşte un rol public, cu toţii am devenit actori -, dar s-a şi generalizat: câţi au puterea de a alege anonimatul, viaţa netrâmbiţată, frustrările ţinute în frâu, fericirile neîmpachetate ca în reclame?)
Ce îţi imaginezi tu că îşi imaginează ceilalţi despre tine nu numai că îţi condiţionează comportamentul, dar te ţine în loc, îţi blochează perspectiva ramificării.
Într-o lume în care creativitatea a devenit marota mai tuturor domeniilor (ca şi cum arta s-ar putea naşte la locul de muncă), inovatorii, adevăraţii creatori de nou, sunt tot mai rari, şi asta fiindcă, imediat ce propun ceva, ei se expun riscului de a deveni faimoşi, care vine la pachet cu constrângerea publică – masca pe care ceilalţi o întăresc folosind materialul măştii de care artiştii luptă să se debaraseze.
Eu, super-eroul ignorant. Ce produce Hollywood-ul în ultima vreme? (Produce chiar “o ultimă vreme”, dar asta e altă discuţie
Cum te baţi cu acest colos? Cum poţi să mai faci artă (ştiind că box office-ul e reperul incontestabil)? Cum le mai spui oamenilor să se uite şi înăuntru (pentru că acolo e cauza nefericirii pe care şi-o vor anesteziată prin filme uluitoare)? Cum le mai reaminteşti că mor?
Cum mai despărţim ficţiunea de realitate? (Dacă vi se pare că o facem, gândiţi-vă de unde ne luăm modelele şi din ce materie ni se încropesc visurile.)
Seduşi de super-eroi, de celebritate şi de aparenţa fericirii perfecte, cum mai putem să reluăm, fiecare, dialogul cu vocea interioară, aia care ne descrie în culorile invincibilităţii? Ce energie mai găsim pentru înfruntarea cu propriul Birdman, când el pare a fi tot ce ne-a mai rămas?
*
Să nu uit: dacă aţi văzut filmul, merită să citiţi acest interviu lămuritor cu cei patru scenarişti.